Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

am ieşit din restaurant lăsând coşul cu flori pe masă. Nu ştiu nici azi
cum a fost interpretată comportarea noastră, dar la ora aceea tare aş fi
vrut să avem pe cineva lângă noi să ne spună cum trebuie procedat în
situaţii din astea. Fie el şi veşnicul securist ce acompania în mod
obişnuit orice grup de turişti ce ieşea peste graniţele ţării! Atunci, la
Sopot, din delegaţia română mai făcea parte o persoană de la Radio,
pe care nu am întâlnit-o niciodată pe toată durata festivalului.
Începuse pe undeva să ni se înfiripe ideea că libertatea este legată şi
de o mare răspundere.
Zilele noastre la Sopot se terminaseră şi nu apucaserăm să
vindem măcar o sticlă din cei nu ştiu câţi litri de coniac aduşi cu noi.
Nu reuşisem să ajungem prin piafă şi, de fapt, nici nu aveam noi
tupeul să facem comerţ cu coniac. Seara, după cină, ne-am retras în
vastele noastre apartamente împreună cu Joe Mendelson, canadianul
acela uriaş, atât de plăcut pentru originalitatea şi muzicalitatea lui.
Am început să golim sticlele aduse cu atâta chin din ţară. Parcă s-ar
fi dat zvon în tot hotelul că la noi curge miere. Dintr-o dată s-a
umplut camera cu tot felul de cântăreţi cunoscuţi şi necunoscuţi. Ca
de obicei, cei de la „Lokomotiv GT” erau în frunte. Coniacul nostru
descătuşase spiritele şi, cum lichidul se găsea din belşug, în scurt
timp atmosfera se încinsese la maximum. Cineva a pus mâna pe o
ghitară, alţii s-au prezentat cu alte instrumente şi s-a încins un jam
session îndrăcit de vuia hotelul. Schwarz s-a întrecut pe sine. A
adunat toate radiourile de prin camerele cunoscuţilor, le-a înseriat şi
a făcut un fel de perete de miniamplificatoare, cu care ne puteam
face auzite ghitarele electrice. A fost o seară de pomină, dar nimeni
n-a venit să se plângă, cu toate că „Grand Hotel” era cel mai vestit şi
select hotel din Polonia. Se pare că la ora aceea era plin doar cu
oaspeţi ai festivalului, care nu s-au simţit deranjaţi de zgomotul făcut
de noi.
Cu amintirea acelei seri am plecat spre casă într-un mic
Antonov ce părea că se prăbuşeşte în mare la decolare. A reuşit să ne
ducă până la Varşovia, de unde ne-a preluat un IL-18 cu care am
aterizat la Bucureşti. Pe Ioji l-am lăsat în spital la Gdansk. Situaţia
lui era mult mai gravă decât s-ar fi crezut. Diagnosticul era
meningită! Îmi imaginez ce eforturi a făcut, forţându-se să cânte în
ciuda durerilor îngrozitoare de cap. Neliniştea şi părerea de rău se
puteau citi pe faţa fiecăruia, deşi fusesem asiguraţi de organizatorii
264