Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

cum mi l-aş fi dorit. Am plecat de pe scenă cu un sentiment de
nemulţumire, generat de neputinţa de a obţine mai mult de la acel
public obişnuit cu tot felul de vedete internaţionale. Cred că aceeaşi
stare o aveau şi ceilalţi băieţi, pentru că pe tot timpul împachetatului
şi al drumului către hotel nimeni nu a comentat în vreun fel cele
întâmplate.
Gala din acea seară urma să se retransmită la TV a doua zi.
Eram curioşi să vedem cum ne-am prezentat, voiam să privim
spectacolul cu ochiul publicului, nu al interpretului, aşa că în seara
următoare ne-am adunat cu toţii, plini de nelinişte, într-un salon al
hotelului, special amenajat pentru astfel de vizionări. Ioji lipsea din
nou la apel. Mi s-a explicat că a fost internat într-un spital, pentru
analize.
În sală se aflau, spre surprinderea noastră, o mulţime de alţi
interpreţi, ba chiar şi dirijorul marii orchestre a festivalului. Apariţia
noastră scenică s-a dovedit originală atât în ceea ce privea aspectul,
cât mai ales prin repertoriu. Am simţit totuşi nedumerirea ce domnise
în sală, în timp ce interpretam piesa poloneză impusă de juriu şi care
părea a nu fi fost recunoscută de nimeni. Forma pe care i-o dăduse
interpretarea noastră era extrem de departe de original, fiind practic o
nouă piesă. M-a mai încălzit apoi, încântarea ce se simţea în public,
ba chiar şi în salonul în care ne aflam, în timpul interpretării pieselor
proprii. Mulţi zâmbeau amuzaţi. Alţii erau uimiţi. Dirijorul orchestrei
festivalului încerca să numere în aer măsurile mixte, atât de
întortocheate, dar care pentru noi erau naturale, de la sine înţelese.
Cei obişnuiţi doar cu 3/4 ori 4/4 nu le puteau pricepe. Spectacolul era
completat vizual de acele „capre” teribile care le ţineau isonul.
Ne-am dus la cină ceva mai liniştiţi.
A doua zi urmau să se împartă premiile. Nu ne-am făcut nici o
clipă iluzia că am putea primi vreunul. Fusesem avertizaţi de cei de
la „Lokomotiv GT” că premiile fuseseră cu multă vreme înainte
stabilite. De fiecare dată când la festival apărea vreun interpret din
URSS, era clar că unul din primele două locuri era deja rezervat.
Ciudat mi s-a părut că şi în acel an 1973 solistul sovietic era acelaşi
mic mongol de prin Kamciatka sau Sihote Alin, care, bineînţeles, a
câştigat locul întâi. La Sopot îl cunoştea toată lumea, pentru că era
trimis foarte des la acest festival ce se organiza anual. Până la acea
262