Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

La scenă am pregătit rapid instrumentele în culise, caprele erau
deja asamblate din seara precedentă, şi ne-am pus pe aşteptat.
Nu ne mai venea odată rândul! Ioji se sprijinea de un perete şi
era mai alb ca el.
– Hai, Ioji, trebuie să rezişti, trei piese avem de cântat şi apoi
eşti liber să te odihneşti trei zile!
– Mă doare capul înfiorător.
L-am luat în braţe, încercând să-l încurajez şi să-i dau puteri.
– Nicule, vino puţin încoace! – strigă Mircea.
– Ce-i?
– Fii atent, tipul ăsta e pianistul de la „Skaldovie”, trupa care a
lansat piesa impusă de juriu.
– Ia te uită, nemaipomenit! În sfârşit avem ocazia să ascultăm
varianta originală, că doar n-am auzit-o niciodată!
După conversaţia de rigoare, desfăşurată în puţina engleză pe
care o ştiam la vremea aceea, băiatul s-a aşezat la un pian ce se afla
prin apropiere. Spre uimirea noastră neţărmurită, a început să cânte o
piesă ce ni se părea cu totul şi cu totul necunoscută. Din partitura
primită de la organizatorii festivalului nu reieşea în nici un fel că era
vorba de o baladă! Iar noi, puşi pe fapte mari, o orchestrasem la o
viteză cel puţin dublă faţă de original şi o încărcasem cu coruri şi
fraze de ghitară, încât biata baladă ajunsese aproape un imn baroc
interpretat în manieră rock.
Bineînţeles că aceeaşi a fost şi reacţia publicului care aştepta
piesa devenită celebră în Polonia. După ce s-a anunţat titlul piesei şi
noi am început să cântăm, feţele din sală au început să se lungească,
pline de nedumerire. Presupun că gândeau că am confundat ceva, dar
de aplaudat, au aplaudat cu sârguinţă.
Mă uitam tot timpul la Ioji. „Jos pălăria, ce bine se ţine şi cum
se stăpâneşte!” De fapt, trebuie să recunosc că Ioji a fost întotdeauna
un instrumentist extrem de disciplinat, luându-şi în orice ocazie
partitura în serios. Poate că era singurul lucru pe care îl lua în serios,
dar pentru noi era şi cel mai important, aşa că aveam multă admiraţie
pentru el, din acest punct de vedere.
După ce am trecut la piesele noastre, pe care le-am îndesat
într-un fel de potpuriu, lumea s-a dezmorţit. La momentul de
percuţie, în care Sepi şi-a pus „caprele” în funcţiune, sala s-a ridicat
în picioare, tropăind de plăcere. Totuşi, succesul nostru n-a fost aşa
261