Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

piesă, nefiind prea convins că sună bine. Amfiteatrul gol rostogolea
sunetul într-un mod ciudat. Monitoare bune nu existau şi nu puteam
să ne facem o imagine corectă asupra sunetului de ansamblu.
Am strâns cablurile şi am împins tot echipamentul în dosul
scenei, unde se adunase o gloată de curioşi. Toată lumea se zgâia la
Sepi care, cu un aer superior, îşi strângea „caprele”, instrumentul lui
de percuţie pictat de sus până jos şi împopoţonat cu blană şi clopoţei.
În drum spre hotel am constatat că lipsea cineva.
– Unde-i Ioji? Nu putem să-l lăsăm aici... Nu cumva s-a dus iar
pe la bar să mai tragă una la măsea?
– Nu, Nicule, sări Baniciu, Io o plecat mai devreme, că nu se
simţea bine.
În acel moment nu mi-am făcut mari probleme, eram avertizat
de starea lui Ioji. Surpriza a venit a doua zi, când, la plecarea spre
sala festivalului, tot Ioji era cel ce lipsea la apel.
– Ce-i cu el, a înnebunit? Care se duce să vadă de ce întârzie?
Ce naiba, am spus că ne întâlnim la ora şase, toţi, în hol!
– Poate că-i e încă rău de ieri, Nicule!
– Imposibil, că doar nu-i copil. Aduceţi-l jos rapid!
Ioji apăru, alb la faţă ca o coală de hârtie. În ochii lui se citea
suferinţa. Mergea încet şi se clătina.
Mi-am dat imediat seama că era ceva serios.
– Ce-i cu tine?
– Mă doare capul de mor şi mi-e rău tot timpul.
– Hai că-ţi facem rost de aspirine şi o să-ţi treacă.
– Am luat deja nu ştiu câte şi nu mai pot... Să ştii că nu pot să
cânt.
– Ce? Ai înnebunit? Astă seară trebuie să cântăm noi, ne-a venit
rândul, suntem în transmisie directă pe TV! Păi, dacă-i aşa, de ce am
mai venit? Ai să cânţi!
– Tu nu înţelegi că nu pot?
– Lasă-l, măi, sări şi Mircea, uită-te la el, are nevoie de un
doctor!
Convins că lui Ioji îi este rău doar pentru că a exagerat cu
alcoolul, nu m-am lăsat impresionat.
– Suiţi-vă cu toţii în maşină că ne aşteaptă lumea şi nu vă mai
daţi în spectacol înainte de momentul potrivit!
260