Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

După vreo doi ani de lecţii regulate, pe care Mutti le plătea din
banii câştigaţi cu croitoria, începuseră să se împuţineze piesele lui
Popescu, venindu-mi mie rândul să-i dau eu cântece scrise pe note,
îmbogăţindu-i repertoriul. Ascultam la ora aceea, ca orice tânăr din
Timişoara, „Radio Novisad-Radio Reklame” şi emisiunile de la
„Radio Beograd”, în care se transmiteau cele mai la modă şlagăre
internaţionale. Reuşeam să ascult cu concentrare maximă melodiile
ce mă interesau şi imediat după aceea, stingând radioul, să le
reproduc, urmând să le exersez la ghitară ulterior. Memoria muzicală
m-a ajutat de mic. Încă de pe la şapte-opt ani, pe când luam lecţii de
pian, în loc să exersez „Bayer I” şi „Bayer II”, cântam melodii din
filme. Una dintre cele mai noi pe atunci, pe care o îndrăgisem în mod
deosebit, era melodia principală din filmul indian „Vagabondul”.
Cântam şi îngânam: „Avara-mu, Aaa... Avara-mu...”, ceea ce-mi
aducea din nou palme şi linguri de lemn.
Maică-mea avea impresia că nu exersez destul temele de casă
date de Rita, profesoara mea de atunci. Era o femeie foarte frumoasă,
ce umbla, când eram la lecţii, doar în combinezon. Tot timpul îşi
făcea manichiura şi tatuajul de război şi doar din când în când se
întrerupea ca să mă corecteze. Venea lângă mine la pian sau se
plimba prin cameră cu nonşalanţa femeii care nu are ce ascunde,
ştiindu-se învingătoare. La ora aceea nu înţelegeam eu prea multe,
dar simţul meu estetic îmi spunea că Rita era o femeie tare frumoasă.
După vreo doi-trei ani de lecţii, în care nu trecusem de „Bayer II”,
deoarece nu încetasem să cânt melodiile mele preferate, maică-mea a
renunţat la orele de pian. Spera că, poate, mă va pasiona altceva şi a
încercat acordeonul. Am fost trimis de câteva ori la lecţii de
acordeon la Clubul C.F.R., unde domnul Heep îşi împărţea atenţia cu
economie câtorva preferaţi de-ai lui. După câteva săptămâni, nu
reuşeam nici măcar să ţin ca lumea măgăoaia în braţe. Mă simţeam
în plus şi abia aşteptam să se termine ora, să scap de atmosfera aceea
de umilire. După ce Mutti a înţeles că am început să chiulesc, a
renunţat să mai plătească orele de acordeon, proorocindu-mi că nu
voi ajunge decât un măturător de stradă sau, în cel mai bun caz, un
tractorist necultivat.