Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

O apariţie demnă de admirat o constituia o formaţie englezească
de fete. Cântau o serie de corale în ritm de swing şi umblau
îmbrăcate cu nişte chiloţei şi sutiene verzui, cu rochiţe mai mini
decât mini, iar pe cap purtau coroniţe şi la mâini brăţări.
Îmbrăcămintea de scenă o purtau şi prin hotel. Ni se roteau ochii în
toate părţile, nu ştiam unde să ne uităm mai întâi.
Odată, coborând în holul hotelului, am observat un bărbat care
stătea de vorbă cu recepţionera. Avea lângă el un balot mare, un
covor strâns, presupuneam. Nu înţelegeam sensul acestei scene.
Coborând pe trepte, mi-am dat seama că balotul uriaş şi închis la
culoare se mişca. Privind mai atent, am văzut pentru prima dată, un
Newfoundlander, un câine imens, negru, mai mare decât un
Saint-Bernard, cu o blană neagră ce bătea uşor în albăstrui. Era
vestita rasă care se scufunda la patru metri sub apă. Câinii de rasă, pe
care îi întâlneai la tot pasul, dădeau o notă aparte oraşului.
După aspect, casele oglindeau o bunăstare mai ridicată a
trecutului, vilele erau de-a dreptul luxoase. Aerul împrăştia un iz
occidental, de libertate şi individualitate, necunoscut nouă. Lucrul cel
mai frapant însă era privirea deschisă şi senină a trecătorilor. Mi-am
dat seama de efortul de păstrare a libertăţii, a personalităţii şi
demnităţii. Cu tot socialismul lor, polonezii rămăseseră nişte
individualişti, nu ajunseseră să fie umiliţi de sistem, cum ni se
întâmplase nouă. Atmosfera din Polonia, de seninătate şi libertate,
mă înaripase, îmi dădea încredere şi curaj.
Un fapt nu mai puţin impresionant era frumuseţea fetelor şi
femeilor. Odată, pe stradă, mă sprijinisem de o clădire. Îi
mărturisisem lui Sepi cum mă cuprinsese ameţeala, erau prea multe
frumuseţi în jur.
Într-o zi, ne-am hotărât să ne ducem la Gdansk, să vizionăm un
festival naţional non-stop, desfăşurat în paralel cu cel de la Sopot.
Aici se desfăşurau formaţiile cele mai valoroase şi interpreţii de vârf
din Polonia. Se perindau zi şi noapte într-o hală de reparat nave.
Când am intrat, sala se găsea în semiîntuneric. Formaţia de ghitare de
pe scenă interpreta foarte bine muzică furată din Occident. Publicul
era în extaz, fericit să-i asculte. Mi se pare că era formaţia
„Ghitarelor roşii”. Sunetul era bunicel, dar spectacolul nu strălucea.
A urmat însă o surpriză, formaţia „Anawa”. Grupul a apărut pe o
scenă scăldată de întuneric, cu o uşoară lumină verzuie. Erau nouă
256