Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

ne-a ascultat oful, a dat din umeri şi s-a întors la bucătărie. După
câteva minute a apărut cineva cu o farfurie lunguiaţă, plină cu felii de
pâine. Acest ritual se petrecea aproape în fiecare zi şi noi nu
înţelegeam de ce alţii nu se plâng. În schimb polonezii erau
nedumeriţi cum de puteam mânca atâta pâine. Astăzi îmi este clar.
Polonezii mănâncă aluaturi fierte, începând cu tăiţei şi macaroane şi
terminând cu găluşte, dar evită pâinea. Noi, bănăţeni get-beget,
obişnuiţi de-acasă cu pâinea, nu puteam renunţa la ea, deşi mâncarea
era foarte gustoasă.
Ajunşi la sală, în prima zi, am rămas surprinşi de dimensiunea
grădinii, acoperită de o prelată imensă, un amfiteatru între nişte
dealuri. Scena avea o lăţime de vreo cincizeci de metri, iar dedesubt
se aflau garderobe, baruri, toalete. Ne-am repezit deîndată, am
comandat un whisky mare fiecare, să împrăştiem acea zi gri. Apoi
am mai cerut unul. Ne-a întrebat dacă nu vrem altceva. „White
Horse” nu mai aveau, fusese singura sticlă de whisky, care stătea
acolo de ani de zile. N-o băuse nimeni. Preţul alcoolului era atât de
mare, încât oamenii nu-şi permiteau să arunce banii pe băutură. Am
cerut sticla de coniac franţuzesc, pe care am topit-o imediat. Încălziţi,
ne-am răsfirat pe scenă, să vedem ce se mai întâmplă.
Acolo repeta formaţia „Lokomotiv GT”, reprezentantă a muzicii
rock. Ne-am împrietenit repede. Mi-a plăcut concepţia lor scenică,
disciplina la repetiţie, fără atitudini contradictorii, şi, mai ales,
sunetul foarte bine pus la punct, rotund. Îi apreciam în mod special
pe baterist şi pe ghitaristul Tamas Barta.
Lumea festivalului era diversă şi colorată. Remarcasem un
individ mic şi ciudat, ce purta pe cap în permanenţă o pălărie. Mai
era Mariska Veres, solista de la „Shocking Blue”, pictată ca o
Cleopatră. Ţinea lumea la distanţă cu bustul ei imens. Acest detaliu îl
descoperisem în liftul vechi al hotelului, în care încăpeau doar trei
persoane. Vrând s-o pornim în sus, a apărut ea în ultimul moment şi
m-a presat pur şi simplu de perete. Se uita fix la mine, cu o privire
directă şi agresivă, care m-a descumpănit. Deşi era plină de mister şi
promisiuni, nu am acostat-o. Până la etajul al doilea nu-mi revenisem
din stupoare. Când a coborât, presupun că era extrem de dezamăgită.
Le-am povestit băieţilor ce mi se întâmplase, s-au năpustit asupra
mea, reproşându-mi că ratasem o asemenea ocazie.
255