Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

construite de ruşi în fiecare capitală socialistă, pentru a-şi întări
popularitatea şi a se înrădăcina în solul ţării respective.
Avionul mic, un AN-24, ne-a dus la destinaţie. Aeroportul se
află pe malul mării. După o aterizare care păruse că se va termina în
valuri, am fost transportaţi spre Sopot cu autocarul. Acolo am fost
cazaţi la vestitul şi elegantul „Grand Hotel”, care deja roia de străini,
de staruri, figuri ieşite din comun. În camere, am scos sticlele de
coniac aduse din ţară, cu intenţia să le vindem şi să ne cumpărăm
discuri sau alte produse locale. Ne-am încălzit puţin sufletele,
înghiţind câteva guri de coniac.
Am coborât să cunoaştem hotelul. Am dat de un restaurant
impecabil, cu un serviciu pe măsură, având chelneri profesionişti, de
mare clasă. Mesele erau marcate cu steguleţe specifice fiecărei ţări
participante. Am descoperit astfel uşor masa care ne fusese rezervată.
Ne-am aşezat şi am cerut prânzul. Am fost serviţi cu mare atenţie.
Felurile de mâncare se perindau pe masă, unele nu le văzusem
niciodată. Nu începusem să mâncăm, aşteptam lucrul cel mai
important, pâinea. Băieţii băteau nerăbdători cu furculiţele în masă,
dar pâinea nu mai sosea. L-am rugat pe un chelner mai în vârstă să
aducă pâinea. Mă privea speriat de parcă i-aş fi cerut un
Kalashnikov. A făcut câţiva paşi înapoi, a vrut să spună ceva, s-a dus
la bucătărie şi s-a întors cu o farfurioară pe care nu cred că erau tăiate
mai mult de zece felii de pâine, aproape transparente, închise la
culoare şi tari. Ne-am uitat unul la altul, cei mai flămânzi s-au repezit
şi au mâncat din acea pâine neobişnuită pentru noi şi într-o clipă
farfuria a rămas goală. M-am întors din nou spre chelner şi i-am
spus:
– Domnule, noi suntem obişnuiţi să mâncăm pâine la mâncare.
Adu-ne, te rog, pâine.
A dispărut şi a venit cu o farfurioară mai mică decât cea
dinainte, pe care mai erau câteva felii de pâine. Am sărit în picioare,
să mă duc la bucătărie, să văd ce înseamnă bătaia asta de joc. Aveam
senzaţia că până şi aici eram provocaţi. Sepi a întins mâna lui cea
lungă şi m-a ţinut în loc.
– Lasă, că-i facem noi să înţeleagă!
Am început să-i explie iarăşi chelnerului că vreau pâine. Omul a
dispărut şi, în loc să vină cu o tavă, a venit cu şeful localului.
Respectivul s-a uitat la noi ca la nişte păsări de la grădina zoologică,
254