Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XXXI
MUZICĂ FĂRĂ PÂINE
În vara lui 1973, ARIA ne-a oferit participarea la Festivalul
internaţional de la Bratislava, în Cehoslovacia. Festivalul se chema
„Bratislavska Lyra”. Spre marea mea uimire, ni s-au aprobat
paşapoartele şi vizele. Singurul care n-a primit viză a fost
Calboreanu, Schwarz. Am acceptat compromisul, ca să vedem şi noi
străinătatea şi să ne prezentăm alături de alte formaţii de talie
internaţională.
Cadrul şi nivelul festivalului de la Bratislava constituiau ceva
nou pentru noi. Totul era foarte bine organizat. Fusesem întâmpinaţi
cu multă căldură de către organizatorii tineri. Am participat la o
mulţime de manifestări, ce aveau loc în localuri diferite de sala de
concert. Ne-am făcut o serie de prieteni şi prietene. Organizatorii
ne-au trimis o ghidă blondă, înaltă şi voinică, cu părul împletit ce îi
ajungea până pe şolduri.
Reininger îmi propuse o plimbare. Am fost de acord. Eram şi eu
sătul de agitaţia dimprejur. Ghida ni s-a alăturat şi ne-a condus până
la Dunăre, spre un pod a cărui trecere era interzisă. Reininger avea o
nelinişte pe care nu i-o înţelegeam. A întrebat cu voce sugrumată:
– Ce lumini se văd în depărtare?
– Viena, a răspuns ea.
Eram surprins. Nu-mi închipuisem că Viena putea fi atât de
aproape.
Reininger a întărit:
– Da, Nicule, e aproape. Dacă am trece peste podul ăsta...
Mi-am dat seama la ce se gândeşte, ce era în capul şi-n sufletul
lui.
– Stai liniştit, că de-acum o să putem pleca unde vrem, când
vrem. Prima dată e mai greu, pe urmă...
– Crezi tu asta!
252