Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Sub presiunea sălii, cei de la televiziune au împachetat şi au
plecat. După ce m-am convins că n-a mai rămas picior de angajat al
televiziunii în sală, am comandat ridicarea cortinei. Înainte de a
scoate primele note, am observat, pe fundalul întunecat al cabinelor
de sunet din fundul sălii, o dâră de lumină. În dreptul ei se agita o
figură de balaur. L-am recunoscut pe Calboreanu. L-am întrebat prin
microfon:
– Ce se întâmpIă, Schwarz?
A dispărut o clipă, apoi i se auzi vocea bubuind în difuzoarele
sălii.
– Opreşte, Covaci. Vor să te înregistreze. A rămas unul să
înregistreze, fără ca noi să ştim.
– Dă-i afară şi lasă-mă să încep concertul.
Lumea asista la acest dialog cu uimire, dar satisfăcută. Era o
împotrivire făţişă, o înfruntare între noi şi autorităţi, televiziunea
fiind aliatul conducerii centrale. Satisfacţia lor a fost la fel de mare
ca şi a noastră, în momentul în care s-a stins lumina din cabina de
sunet. Schwarz a apărut gâfâind în culise.
– Poţi să-i dai drumul!
Am demarat un concert superb. De atunci n-am mai realizat nici
o emisiune de televiziune.
INTERLUDIU CU VICTOR CAR CU (VI)
– Cum a fost cu concertul de la Târgul Secuiesc?
– Acolo am cântat pe scaune. Umblam cu Ionescu. Am fost şi la
Baia Mare. Acolo a fost şi întâlnirea cu tipul ăla cu mămăligile, cu
băuturi, ţuică de aia. Dimineaţa a trebuit să plecăm, eram toţi
mahmuri şi ni s-a stricat, la minus douzeci şi şapte de grade,
încălzirea la maşină. Am îmbrăcat tot ce-am avut la noi, de la
pijamale la pulovere, eram ca nişte saci îngheţaţi.
Am ajuns la Târgul Secuiesc la douăsprezece fără un sfert. La
hotel ne-au spus că numai la douăsprezece fix ne dau camerele. Am
luat-o pe stradă. Schwarz, care nu mai putea de frig, văzuse vreo doi
pomi pe care mai erau cinci frunze. „P...a mă-sii, mor de frig şi uite,
fmnzele astea stau, bine mersi! Trebuie să ajut iarna asta să îngheţe
250