Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

În fiecare seară veneam târziu din parc, pe la unsprezecedouăsprezece
noaptea. O vreme, maică-mea m-a tot certat şi avea şi
de ce, pentru că dimineaţa trebuia să merg la şcoală. Ulterior, a
devenit mai atentă, observând cu cât entuziasm îi povestesc despre
acel idol al meu, Coni, şi despre ghitara lui. Mai târziu aş fi putut să
spun că semăna oarecum la figură cu Paul Newman, dar atunci încă
nu ştiam asta.
Puţină vreme după asta, spre marea mea surpriză şi
neţărmurita-mi bucurie, s-a produs un lucru care avea să-mi schimbe
tot cursul vieţii: am primit cadou o ghitară. Mi-o dăruiseră, cred,
maică-mea şi unchiul Uca, împreună. Şi cum unchiul meu era
pedant, a doua zi bătu la uşă Popescu, chiar Adrian Popescu,
renumitul profesor de ghitară al oraşului. Uca era şi instructor al
echipei de teatru a Clubului C.F.R., de unde îl cunoştea pe Popescu,
pe care mi l-a trimis acasă. S-a prezentat la datorie şi lui îi revine
marele merit de a-mi fi pus ghitara în mână. Trebuie să recunosc că
am avut noroc cu el. M-a obligat de la început să învăţ să cânt pe
note, lucru care, pe urmă, mi-a prins foarte bine şi-l pomenesc de
fiecare dată când am de scris sau de citit partituri. Nefiind un
specialist al ciupitului, m-a învăţat să cânt cu pana, ceea ce a fost un
alt avantaj. S-a nimerit tocmai bine, pentru că doream să cânt la
ghitară ca şi Conachi şi îmi dădeam silinţa să cânt cu pana cât mai
mult, nefiind deloc interesat de ciupitul clasic. Pe de altă parte, acest
lucru a avut consecinţe şi asupra repertoriului meu. Piesele de
manieră clasică nu aveau cum să fie cântate cu pana, aşa că se
excludeau de la sine, în acest fel accentuându-se şi mai mult
înclinaţia către muzica „uşoară”. Popescu îmi aducea melodii simple,
copiate de cine ştie unde sau puse pe note chiar de el, pe care eu
trebuia să le descifrez, apoi primeam partiturile cu acorduri. La un
moment dat, puteam să ne acompaniem reciproc, eu cu acordurile şi
el cu melodia sau invers. Cu timpul, prinzându-se că eu cânt
melodiile după ureche – îmi ajungea să ascult o melodie de două ori
ca s-o pot reproduce – a început să-mi dea exerciţii tot mai grele, cu
note aruncate la întâmplare, imposibil de reţinut ca melodie. După
câteva săptămâni de luptă, Popescu şi maică-mea au învins şi m-am
pus pe exersat. Consecvenţa lor mi-a făcut cel mai mare serviciu cu
putinţă la ora aceea.
25