Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Am fost trimis de Vornicu şi trebuie să-mi fac datoria.
– Uite ce e, i-am spus, Vornicu nu mi-a cerut permisiunea, deci
nimeni nu poate să-şi permită să vină aici şi să-mi strice tot
aranjamentul realizat timp de două zile. Nu accept să-mi stricaţi
luminile cu reflectoarele voastre albe. Emisiunea voastră nu mă
interesează. De plătit, oricum nu plătiţi, iar de transmis nu se va
transmite, pentru că nu am de gând să-mi dau părul la spate, să-l
lipesc şi să-l ung, aşa cum ar dori regizorii voştri.
Au intervenit şi ceilalţi redactori:
– Nicule, nu se poate. Hai, că trebuie să-i dăm drumul. Sala este
plină, încercară ei să mă panicheze, auzi cum huiduie şi fluieră şi
tropăie.
Într-adevăr, dinspre sală răzbăteau prin cortină aplauzele,
tropăielile, chiuiturile şi fluierăturile. Lumea dorea ca spectacolul să
înceapă.
– Dacă nu ieşiţi în câteva minute, nu încep spectacolul, le-am
spus.
– Bine, dar aşa ceva nu se poate, este o obrăznicie.
– Nu mă interesează, este munca mea şi nu las pe nimeni să
mi-o strice. Ieşiţi afară!
– Dă drumul la spectacol. Nici noi n-avem timp să aşteptăm.
Uite ce se întâmplă afară. Se poate întâmpla o catastrofă, vor sparge
uşile şi geamurile. Începeţi spectacolul. Voi vă vedeţi de treabă şi noi
la fel, ne vom ocupa de ale noastre.
– Noi ne vom vedea de treabă în momentul în care voi aţi
dispărut.
– Este sarcina noastră. Asta este meseria noastră, aşa ne
câştigăm pâinea.
– Şi eu îmi câştig pita în felul meu şi nu accept să stricaţi ceea
ce am făcut eu aici.
Mi-am dat seama că domnii de la televiziune se simt tari pe
poziţii şi nu vor ieşi. Am ieşit în faţa cortinei. La vederea mea, sala
şi-a dublat zgomotul. Le-am făcut semn să tacă. În câteva secunde
s-a lăsat o linişte perfectă, încât am putut să le transmit intenţia mea
de a nu începe, cât timp televiziunea se află în sală şi pe scenă, nu-şi
strânge aparatura şi nu dispare din sală.
Atunci s-au dezlănţuit:
– Afară cu televiziunea! Afară! Afară!
249