Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

mutat la Baniciu. Amândoi urmaseră Institutul de Arhitectură şi
aveau preocupări şi subiecte comune.
Vocabularul lui Costin, diferit de al nostru, era plin de umor.
Ne-a întrebat:
– Voi ştiţi cum se spune la gură? Şi tot el răspundea: Baţ. Şi la
nas?... Sone. La fund?... Târţ.
Ne prescurtase numele, lua în considerare doar prima silabă. Eu
eram Ni, Baniciu – Ba, Joji – Jo. Costin constituia el însuşi un prilej
de veselie şi bucurie.
Acasă, când era vreme frumoasă, mergeam la ştrandul termal.
Jucam în continuare „prinsa”, cu alţi băieţi, nu cu cei din gaşca
noastră. Ai mei nu mai erau sprinteni ca în anii ’60, pe când eu nu-mi
deziceam faima şi eram acceptat în oricare grup care practica la
ştrand jocul cunoscut. Din păcate, în ziua de azi, aici în Vest apele
din piscine sunt atât de curate, încât fac imposibilă practicarea
jocului tinereţii noastre, ceea ce îmi strică toată plăcerea.
Într-o zi, am urmărit la televizor o pereche de tineri simpatici,
un băiat şi o fată, Horvath Karoly şi Jozsa Erika. Cântau un folk cu iz
transilvănean, acompaniaţi cu instrumente specifice locului. Deşi
Erika Jozsa cânta la ghitară, acompania din când în când grupul cu o
gordună; era un instrument străvechi de provenienţă ardeleană, un fel
de cello, cioplit dintr-un singur butuc şi cu o singură coardă, lovită cu
un soi de mai. Câteodată erau însoţiţi de flautişti sau alte instrumente
de suflat, cu rol de coloratură. Grupul era foarte apreciat de public.
Şi noi apăream frecvent la televizor, în emisiunea de top a lui
Tavi Ursulescu. De obicei ne situam pe locul întâi, ba uneori îl mai
ocupam chiar şi pe al doilea.
Lucram intens cu toată ceata noastră, mărită prin venirea lui
Sepi şi a lui Costin, la o nouă piesă ce avea să se numească „Mugur
de fluier”. În concert, prezentam discul „Cei ce ne-au dat nume”,
căruia îi limpezisem structura.
La unul din spectacolele de la Sala Palatului s-a produs un
eveniment deosebit. Sosiserăm în Bucureşti de o zi, cu toată
instalaţia după noi. În intervalul de timp rămas până la spectacol, am
făcut repetiţii de sunet şi de lumini, până când „Cei ce ne-au dat
nume” a căpătat forma dorită de noi. Caprele de lemn confecţionate
de Sepi şi de mine erau puse în evidenţă. Ideea fusese preluată din
247