Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

cumpăra tot timpul discuri scoase de „Electrecord”, chiar dintre cele
cu şlagăre la modă. Într-o zi, am îndrăznit să scot, de bine, de rău,
textul de pe unul din ele, „Tintarella di luna”, şi să-l învăţ. Seara, în
parc, într-o pauză mai mare între piesele lui Coni, mă trezii cântând:
„Tintarella di luna,
Tintarella colorate...”
Băieţii s-au uitat o clipă miraţi, apoi Coni a prins din zbor şi a
acompaniat melodia la care, în scurt timp, s-au alăturat şi cei mai
curajoşi dintre ascultători. Totul era simplu şi a ieşit un session de
rock and roll în toată regula. Începusem să mă simt tot mai sigur
văzând că sunt acceptat de gaşcă drept unul dintre ei.
Dorinţa mea cea mai mare era să iau ore de ghitară de la
Conachi, lucru ce nu s-a întâmplat niciodată. Vorbisem cu mama lui,
Mutti era dispusă să plătească orele, dar nu a fost să fie. Ori Coni nu
avea interes şi chef, ori nu avea timp. Ba nu îl găseam acasă, ba se
grăbea, în orice caz, ghitară nu am învăţat de la el. Ceva mi-a rămas
însă întipărit şi asta a fost ritmul bătut cu mâna dreaptă în aşa fel
încât să nu poţi sta pe scaun şi să începi să ţopăi şi tu şi să baţi din
palme. Şi mai sunt câteva melodii ciudate, a căror provenienţă n-am
aflat-o nici până astăzi:
Sau:
În Spania sunt castele
Cu flamuri şi crenele.
Şi señoritele beau whisky cald,
După moda lui Jeanette McDonald.
Vin zile tot mai grele,
Poporul vrea vendetta
Şi-au promis c-au să-i facă lui Franco
Un mândru castel cu zăbrele...
Căpitanul Roberto, pâr, pâr,
S-a suit pe covertă, târ, târ!
Unele versuri erau spirituale, altele mai puţin, dar nouă ne făcea
plăcere să le cântăm împreună. Simţeam atunci acea bucurie ce vibra
undeva înăuntru şi doream ca acele clipe să nu se mai sfârşească.
24