Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

uita în altă parte, se întorcea cu spatele la model, stătea câteva
minute, apoi dispărea rapid.
Am repetat anul trei, a treia oară, cu tot felul de motive. Aş fi
fost în stare să-mi prelungesc facultatea la infinit, pentru că
atmosfera era deosebit de plăcută, iar cercul cunoştinţelor se lărgise
considerabil. Prima oară am repetat anul trei din cauza absenţelor. A
doua oară a fost pe motiv de boală, iar a treia oară a trebuit să termin.
Într-una din veri, cred că în 1970, ameninţaţi fiind de armată,
am hotărât să ne retragem cu toţii la Gătaia, la Spitalul de nebuni.
Era un complex enorm, situat într-o pădure, într-o poziţie foarte
liniştită, chiar plăcută. Am uzat de o relaţie directă la conducătorul
clinicii. Acolo am avut parte de nişte seri foarte interesante,
împreună cu cei mai mulţi dintre medicii spitalului, întâlnirile
transformându-se adesea în cenacluri ori seminare culturale. Ne
simţeam foarte bine, ştiindu-ne apăraţi în faţa autorităţilor. În incinta
clinicii nu puteau să intre nici miliţia, nici armata, aşa că ne simţeam
la adăpost. În plus, existau săli de concert, aveam sală de repetiţie, de
pictură, de sculptură, teren de tenis. Aici am învăţat să joc tenis pe
asfalt. Îmi adusesem şi arcul de acasă şi am profitat de libertatea pe
care o aveam, pentru a merge în pădure şi a exersa.
N-au lipsit nici situaţiile stranii, ciudate. Mi-aduc aminte una
dintre ele.
Mergeam pe o cărare, între două clădiri. S-a apropiat de mine un
nebun îmbrăcat într-un halat de baie, m-a privit, m-a măsurat, apoi,
dând deoparte gulerul halatului, a scos mâna ascunsă, în care avea o
oglindă. Mi-a pus-o în faţă, a aşteptat să mă uit în ea o secundă, apoi
a ascuns din nou mâna cu oglinda, privindu-mă cu mult subînţeles. A
chicotit o clipă şi a luat-o la fugă. Am stat mult pe loc, încercând să
ghicesc ce legături miraculoase s-au făcut în capul lui, ce anume a
vrut să spună cu acea oglindă în care a trebuit să mă reflect, preţ de o
secundă. Porneam de la premisa că în adâncul întunericului din
mintea sa exista, undeva, un fir clar de judecată.
Erau multe asemenea situaţii. Nebunul care se urca pe o bancă
în parc şi sărea în cap, se urca pe bancă şi sărea în cap, se urca pe
bancă şi sărea... Mă miram cum de rezista şi cum de era lăsat în pace.
Intrasem în sanatoriu cu un camion plin de instrumente, pe care
le-am montat în sala de concerte, aşa că ne-am văzut de repetiţii în
continuare, zi de zi.
232