Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Stăteam şi mă uitam când la unul, când la celălalt şi nu ştiam ce
să zic. Schwarz îmi făcu cu ochiul şi continuă să turuie.
– Păi, da, îl căutăm deja de mult, daa..., cine ştie, poate reuşesc
să-l găsesc. În orice caz, dă-ncoace citaţia că o iscălesc eu, dacă-i
nevoie, şi pentru el!
Soldatul trase repede înapoi mâna în care avea biletul.
– Care din voi e Covaci?
– Tu nu înţelegi că ăsta, Covaci, nu-i aici? Ce naiba, eşti surd? –
se răţoi la el Schwarz.
Am început să ieşim buluc din antreul locuinţei lui Tuşi şi
soldatul, luat, de fapt, pe tonul cu care era obişnuit, văzându-ne atâţia
şi neştiind să aleagă, făcu stânga-mprejur, coborî treptele, îşi luă
camaradul şi dispăru pe poartă.
I-am mulţumit lui Schwarz cu o sticlă mare de vodcă şi, a nu
ştiu câta oară, eram salvat, pentru jumătate de an, până la
următoarele încorporări.
După ce refuzasem să intru în partid şi să devin secretarul AS şi
UTC pe facultate, au urmat ani grei de persecuţii pe linie şcolară, la
cele mai multe dintre materii. Mulţi dintre profesori, începând cu
tovarăşul Popovici, decanul facultăţii, care era şi profesor de desen
tehnic, şi terminând cu tovarăşul Munteanu, titularul disciplinei
„metodica predării desenului”, s-au dedat la represiuni. Eram în
permanenţă suspectat şi observat, eram frecvent ţinta tuturor
atenţionărilor. Norocul meu îl constituiau profesorii de specialitate,
care mă îndrăgeau şi mă înţelegeau.
Între timp, devenisem aşa de bun la disciplinele de profil, încât
anumite teme, la care se lucra săptămâni în şir, reuşeam să le termin
în câteva ore. Obţineam astfel timpul liber necesar pentru o dispariţie
de câteva zile, cât trebuia pentru un turneu. Dar turneele erau din ce
în ce mai frecvente. Uneori, isprăvindu-mi lucrarea înaintea
celorlalţi, primeam un rucsac în mână şi dispăream, sărind pe geam.
Fugeam până la prima grădină de lângă Bega, la terasa „Eminescu”,
umpleam sacoşa cu sticle de bere şi mă înapoiam, intrând tot pe
geam. Împreună cu profesorii ne răcoream cu bere, în timp ce
tovarăşul Popovici, prins în plasa falsei lui morale şi a timidităţii
înnăscute, nu îndrăznea să intre în sălile în care un model dezbrăcat
poza. Dacă se întâmpla, totuşi, să intre în sală ca să verifice ceva, se
231