Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XXVII
CASA DE NEBUNI
Munceam la acest nou proiect, dar, în paralel, ne continuam
şcolile şi facultăţile începute. A veam probleme mari. Cea mai
presantă dintre ele era ameninţarea armatei. Eram, cei mai mulţi, pe
terminate cu facultatea, aşa că urma, în mod firesc, efectuarea
stagiului militar, dar nici unul dintre noi nu dorea asta.
Rămâne şi astăzi valabilă pentru mine convingerea că anii
petrecuţi în armată sunt, pur şi simplu, pierduţi, risipiţi în umilinţe şi
lipsuri. Consider inacceptabilă supunerea în faţa unor persoane,
superioare în grad, dar inferioare ca nivel spiritual şi cultural. Ostaşii
de profesie sunt obişnuiţi să comande doar pentru a înfrânge
personalitatea celui subordonat. În plus, eram cu toţii aşa de paşnici
şi aşa de convinşi că un război nu mai are nici un rost, mai ales în era
atomică! Ne dădeam seama ca orice serviciu militar, la modul în care
se făcea în România, nu ar fi fost decât o pierdere inutilă de timp. Nu
vedeam ce ar fi reuşit să ne ducă la izbândă ori la fapte eroice şi nici
cum am fi putut noi asigura libertatea şi independenţa ţării. Eram
hotărâţi să scăpăm, pe orice cale, de armată.
Într-o zi, la Tuşi, cu toată gaşca, ne pregăteam să ieşim în oraş,
când, pe treptele din curtea de pe strada Moţilor 2, au apărut doi
soldaţi. Unul a rămas jos, dar celălalt a pornit să urce treptele.
Înlemnisem. Mi-am dat seama că îmi venea citaţia pentru armată şi
nu eram în stare să fac nici un gest. Primul care s-a scuturat repede
de surpriză şi a avut o reacţie nemaipomenită a fost Schwarz.
Deschizând uşa, s-a repezit la soldat.
– Ce vrei, ce cauţi, pe cine cauţi?
– Păi... pe... to...varăşul Covaci, se pierdu soldatul care nu se
aştepta să fie el cel luat la întrebări.
– Covaci? Eh, fi-r-ar să fie, că pe ăsta îl căutăm şi noi! Hai să-l
căutăm împreună!
230