Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Tovarăşu’ profesor, ne daţi şi nouă un autograf?
În acea clipă am realizat că eram cunoscut ca şeful formaţiei
„Phoenix” şi că acest lucru contribuise decisiv la respectul pe care
mi-l arătaseră, ajutându-mă să-mi fac lecţia fără nici un fel de
probleme sau incidente. Am privit în spate spre to’arşu’ Munteanu şi
to’arşu’ Popovici. Metodistul a dat din cap aprobativ, ceea ce
însemna că ora se terminase şi puteam da liniştit autografe. Ceea ce
am şi făcut. La un moment dat, se căţăraseră cu toţii jur-împrejur şi
aproape că mă striviseră sub greutatea lor, tot împingându-se şi
îmbrâncindu-se să ajungă cât mai repede la catedră, pentru a-şi lua
autograful.
A fost o lecţie de pomină, după care profesorul Munteanu ne-a
cerut, mie şi lui Sepi, să-i dăm materialul pe care îl folosisem, pentru
volumul pe care îl pregătea, „Metodica predării desenului”. Părea
impresionat de „materialul” ieşit din comun prin originalitate şi
eficacitate şi nu a vrut, cu nici un chip, să creadă că totul a fost doar
rezultatul unei improvizaţii de moment.
Reuşisem, în scurt timp, să ne facem iubiţi. În momentul în care
practica noastră la acele şcoli s-a terminat, copii au izbucnit în
lacrimi. Amândoi ne-am făcut treaba la facultate cât se putea de bine,
dar eram hotărâţi să căutăm un alt drum.
Puiu era foarte muzical, foarte ritmic, dansa şi se mişca
excelent, iar părerile lui referitoare la ceea ce căutam să producem
aveau o anumită greutate. În acelaşi timp, era unul din personajele
principale ale pieselor de teatru ce se lucrau în cadrul facultăţii.
Regizorul echipei de teatru a universităţii era asistentul de literatură,
Lelu Bihoi, pe care-l cunoscusem în anii de studenţie. Culmea
activităţilor din acest teatru a fost încununată de un mare succes.
Lelu Bihoi reuşise să ne convingă, cu un an înainte, pe mine şi
pe cei câţiva din „Phoenix” care încă nu găsiseră drumul, să
participăm la o piesă de teatru ce se intitula „Ţiganiada”, vestita
„Ţiganiadă” a lui Budai-Deleanu. Am primit şi eu un rol, ca şi
ceilalţi, dar trebuia să şi cânt la un moment dat. După zile şi luni de
repetiţii, spectacolul s-a pus la punct. Toţi cei din clanul „Phoenix”
participau la piesă, toţi deveniseră actori, dar nu trebuiau să facă
altceva decât să se joace pe ei înşişi, sinceri, aşa cum erau, plini de
sarcasm, de cinism, plini de inventivitate şi spontaneitate, plini de
umor. Montarea a fost o lovitură de geniu dată celor consacraţi în
222