Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Prietenia noostră a fost de nezdruncinat şi faptul că amândoi
eram la fel de prigoniţi de către conducerea facultăţii ne-a unit şi mai
mult. Bineînţeles că Sepi a fost acceptat în scurtă vreme în clanul
„Phoenix” şi au urmat acele seri şi chefuri cu alcool, după care
dimineaţa ne prezentam la şcoli, unde urma să predăm desen în
practică, fără nici un fel de planuri, fără nici un fel de pregătire.
Improvizam nişte lecţii la care elevii lucrau până transpirau şi care le
făceau mare plăcere, spre uimirea domnului Munteanu, profesorul de
metodică. El nu înţelegea cum se poate improviza o lecţie, pretinzând
o pregătire serioasă cu o zi înainte, un plan de lecţii şi aşa mai
departe. Eu şi cu Sepi eram singurii care ne puteam permite să
predăm ad-hoc, prinzând doar din zbor tema zilei respective şi, încă
mahmuri şi înceţoşaţi, să explicăm copiilor subiectele, reuşind să-i
fascinăm şi să-i convingem. Ni s-au pus tot felul de oprelişti. Am fost
trimişi la cele mai rele şcoli din oraş, în Mehala, în Freidorf, în
Fabric, cartiere în care copiii erau fără prea multă educaţie, cartiere
de oameni muncitori care nu aveau timp să se ocupe de odraslele lor.
Mulţi veneau la şcoală fără să ştie ce caută acolo, fără pregătire, fără
creioane, genţi sau cărţi, ca să nu mai vorbim de învăţat.
Într-o zi, fiind în Fabrik, într-o clasă foarte recalcitrantă, vestită
pentru obrăznicia şi pentru curajul de a înfrunta profesorii, mi s-a
organizat o inspecţie. Am apărut la lecţie pregătit doar cu un
diaproiector şi cu o vagă idee despre ceea ce voiam să transmit. În
sală, de jur-împrejurul băncilor, s-au pus scaune pe lângă perete, pe
care s-au aşezat tot felul de figuri prăfuite, cu ochelari, cu cravate şi
costume, tot felul de figuri de la Inspectoratul Şcolar, presupun. Nu
lipseau decanul Facultăţii de Arte Plastice, metodistul şi ceilalţi
„prieteni”. Se aşteptau ca lecţia să fie un dezastru total, dar de la
primele minute totul s-a desfăşurat într-o disciplină şi o ordine
exemplare. Copiii lucrau şi ascultau cu atâta atenţie şi într-o
asemenea linişte, încât puteai auzi creioanele fâşâind pe hârtie.
Le-am explicat ceva despre Egiptul antic şi le-am făcut câteva
proiecţii. Cu nişte mici povestiri, i-am introdus în acea atmosferă
stranie şi misterioasă a trecutului civilizaţiei omeneşti. La sfârşitul
orei, când am spus „lecţia s-a terminat!”, toată clasa, care până atunci
stătuse liniştită şi disciplinată, s-a repezit la catedră, aproape
răsturnându-mă. Cei treizeci de copii, fiecare cu caietul în mână,
voiau un singur lucru:
221