Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XXV
CEI CE NE-AU DAT NUME
Pe lângă Ioji, au mai fost implicaţi, într-un fel sau altul, în
realizarea acestui produs, şi Victor Cârcu, Lelu Bihoi, Sepi Valeriu,
colegul meu de an de la Facultatea de Arte Plastice.
Cu el mă retrăsesem o lungă perioadă de timp la mătuşă-mea,
cioplind în lemn şi experimentând diferite forme plastice, care
urmau, după planul nostru, să fie expuse cândva. Acest Sepi Valeriu
era fiul celebrului fotbalist Sepi, unul din vestiţii fraţi cu acelaşi
nume care au jucat pe vremuri la Ripensia, nu mai puţin vestita
echipă de fotbal, cunoscută internaţional. Numiţi „tunurile
româneşti”, cei doi fraţi erau nişte bărbaţi uriaşi, cu o forţă imensă.
Tatăl lui Sepi luptase şi ca boxer, ceea ce-l influenţase pe Puiu, aşa
cum îl numea pe Valeriu. Sepi-junior încercase să facă şi el box, dar
nu ajunsese la masivitatea tatălui lui, rămânând subţire ca o liană,
elastic şi cu mişcări de felină. Pe Puiu îl cunoscusem cu câţiva ani în
urmă, într-o situaţie foarte ciudată.
Ajungând într-o seară acasă, am surprins-o pe maică-mea în
cameră, în locuinţa de pe Tudor Vladimirescu, discutând cu un domn
foarte voinic, cu un cap mai mare decât mine, cu un nas mare şi mai
tot timpul roşu, cu nişte trăsături oarecum brutale, dar cu ceva foarte
plăcut, cu o aureolă agreabilă în jurul său. Acel domn încerca să o
curteze pe mama, se purta foarte ceremonios, mi-a dat mâna şi am
făcut conversaţie. După câteva discuţii fără importanţă, s-a prezentat
din nou la noi însoţit de un băiat. Acesta era Puiu, fiul său. Domnul
Sepi avea gânduri foarte serioase. Voia să se căsătorească cu
maică-mea, eu şi Puiu urmând să fim fraţi, lucru care nu m-ar fi
deranjat deloc. Descoperisem că avem intenţii şi experienţe paralele,
că amândoi ne ocupam de artele plastice, ba, mai mult, la un moment
dat nu mică ne-a fost surpriza când am descoperit că eram colegi de
facultate.
220