Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

după un concurs de admitere trecut cu succes. Faptul că eram
cunoscut în oraş, apariţiile mele scenice, obişnuinţa de a lucra cu
publicul impuseseră aşa de mult în rândul colegilor mei de facultate,
încât în primul an am fost propus ca secretar ASC pe grupă. A urmat
la scurt timp şi funcţia de secretar UTC pe grupă. În al doilea an,
m-au ales secretar ASC şi UTC pe an. Se întâmpla un fenomen
nemaiîntâlnit în facultate. Toată lumea îşi plătea cotizaţiile cu plăcere
şi nu trebuia să alerg după nimeni. Aceste funcţii urâte, de fapt, de
toţi cei dinaintea mea, care trebuiau să meargă cu miloaga sau cu
ameninţări ca să adune banii, mi-au făcut chiar plăcere.
Toţi erau încântaţi ca, în schimbul cotizaţiei, să primească un
autograf. Am constatat că toţi colegii aveau încredere în mine şi că,
dintr-o dată, funcţia de zbir, de secretar UTC sau ASC, putea să aibă
şi altă semnificaţie.
Încrederea acordată de colegi mă măgulea şi m-a încurajat să mă
angajez ca reprezentant al lor faţă de conducerea facultăţii. Ştiind
acest lucru, încrederea colegilor a crescut şi mai mult. Lucrurile au
mers bine, nu mi se puteau face nici un fel de reproşuri şi, ca urmare,
anul următor am fost propus secretar UTC pe facultate. Dar pentru
asta era necesar să fiu şi membru de partid, nu doar secretar de ASC
pe facultate. Luat de val, considerându-mă dator să mă angajez de
partea studenţilor, ca unul dintre ai lor, încurajat de toţi, acceptasem
să fiu făcut secretar ASC pe facultate, dar când a venit momentul să
intru în partid am avut un şoc.
Mi s-a pus un statut în mână, trebuia să-l citesc, să învăţ ceva pe
de rost, nişte întrebări. Mi-am dat seama că se întâmplă un lucru
esenţial şi fără de întoarcere. M-am frământat timp de două zile, fără
să găsesc vreo soluţie. Nu doream să dezamăgesc pe cineva, dar nici
nu puteam să accept să-mi marchez drumul în acest fel. La şedinţa
plenară pe facultate, am fost propus chiar de duşmanii mei cei mari,
decanul Popovici şi alţi câţiva care mă săpaseră ani de zile. Am păşit
în faţa auditoriului şi foarte hotărât le-am spus:
– Dragii mei colegi, vă mulţumesc pentru încrederea pe care
mi-o acordaţi, dar nu cred că sunt capabil să răspund în faţa voastră
pentru această funcţie. Ştiţi că eu mai am şi alte obligaţii, fac muzică
şi, pe lângă asta, n-am deloc intenţia de a intra în partid!
S-a lăsat o linişte de câteva minute, nimeni nu a scos nici un
cuvânt. Uimirea a fost atât de mare, încât nu au reacţionat nici colegii
204