Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XXIII
SECRETAR UTC
Unul din concertele cele mai interesante date la Casa de Cultură
a studenţilor din Timişoara a fost acela în care i-am pus alături pe
Vintilă şi pe Gondi. Eugen, fostul meu coleg de bancă, pictor de
meserie, era la ora aceea un toboşar de jazz de mare virtuozitate,
recunoscut în ţară. Pe atunci, lucra în Bucureşti, cred că la
„Animafilm”, iar muzică făcea în timpul liber, alături de Johnny
Răducanu şi alţi muzicieni de mare valoare.
Ideea i-a plăcut şi lui Gondi, aşa că am dat un concert la Casa
Studenţilor având pe scenă două garnituri de tobe. Toboşarii şi-au
împărţit activitate a firesc, Vintilă păstrând metrica şi fluxul piesei,
iar Gondi făcând break-urile şi îmbogăţind cu percuţie melodiile, şi
aşa ritmice. Multe momente, bine exploatate, au avut un succes
neobişnuit la public, care nu mai văzuse vreodată aşa ceva. Chiar şi
un schimb de cinele era împărţit între cei doi în aşa fel, încât nici
unul din ei să nu lovească de două ori la rând şi să alterneze în
lovituri. Acest lucru schimba culoarea, iar efectul optic era imens.
Am cântat cu o mare plăcere. Doi toboşari, având o anumită inerţie,
nu puteau nici să accelereze, nici să tragă, aşa cum ar fi făcut-o unul
singur. Am învăţat ceva din această experienţă.
Am hotărât, împreună cu Reininger, să ne mutăm şi noi la
Bucureşti. Ceva nu mai mergea. Aveam senzaţia că ne-am
împotmolit şi că nu se poate merge mai departe. Toate încercările de
a depăşi pragul lucrurilor deja realizate împreună cu Moni se
dovediseră infructuoase.Trebuia făcută o schimbare şi cea mai la
îndemână era să plecăm din Timişoara.
Într-o bună zi, cineva ne-a mijlocit o locuinţă în Bucureşti. Un
apartament mare, într-o vilă, într-un cartier curat, era tocmai ceea ce
ne trebuia. Proprietarul călătorea în străinătate, aşa că noi puteam să
locuim câteva luni acolo şi să încercăm să prindem un nou fir.
202