Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Uite, Zoly vrea să vă ofere aşa ceva. Fă-le unde ştii, să nu
miroasă pe aici, să nu mă deranjeze, că altfel ai încurcat-o!
S-a închis în bucătărie şi, după vreo oră, au început să intre în
casă nişte mirosuri grozave, de pané. La un moment dat, mă cheamă
Zoly afară.
– Nicule, vii puţin?
Intrăm în bucătărie, Zoly încuie uşa şi bagă cheia în buzunar.
– Na, acum nu ieşi de aici până nu guşti.
– Ce să gust?
– Uite aici.
– Ce-i asta?
– Picioare.
– Astea sunt picioare de broască?
– Nu, sunt picioare de porumbel.
– Ia dă să gust!
Mirosul era nemaipomenit de plăcut şi excitant, îmi lăsa gura
apă, aşa că am luat o bucăţică şi am gustat, am mai luat o bucăţică şi
am gustat, am mai luat vreo două-trei, până când Zoly s-a aşezat în
faţa mea.
– Mai lasă câte ceva şi pentru ceilalţi!
M-a convins de gustul rafinat al picioarelor de broască, aşa că
am deschis uşa, am dus tava plină în casă şi tot eu m-am repezit la
ea. Şi-a făcut fiecare o movilă de picioare de broască în faţă şi am
început să mâncăm pe rupte. A fost o seară încununată de succes şi
de atunci am devenit un gourmet care savurează şi picioarele de
broască, lucru ce nu mi l-aş fi închipuit niciodată.
În formula Zoly Kovacs, Dorel Vintilă, Reininger la pian şi
Mircea Baniciu voce, ne-am hotărât să dăm concerte, ca să câştigăm
nişte bani. Am făcut concerte şi cu ARIA, cu alte instituţii de artă,
alergând prin toată ţara. La un moment dat, am introdus în formula
formaţiei un băiat care cânta la oboi, Liviu Butoi. Era un tip brunet,
cu o faţă uşor smeadă, cu nişte ochi negri ca de cărbune, plini de
taină. Se comporta cam ciudat, liniştit şi totuşi explodând de energie
din când în când, fascinat doar de muzică şi de propria sa
interpretare. Reininger nu-l suporta pe Liviu şi ghinionul amândorura
era că nu aveam decât un singur microfon la pian, la care trebuiau să
cânte împreună. Dar, în loc să şi-l împartă frăteşte, cei doi se
împingeau, se înghionteau în timpul concertului şi încercau să-şi
197