Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XXII
PICIOARE DE BROASCĂ
Întors acasă, foarte hotărât, l-am chemat pe Baniciu.
– Vei fi solistul vocal de la „Phoenix”!
– Bine, dar eu nu ştiu să fac show.
– Ai să înveţi. Te vei duce în faţă şi te vei mişca.
La repetiţii s-a demonstrat că Baniciu are calităţi muzicale mari,
ureche foarte bună, vocea sigură şi bine controlată, înaltă, aşa cum
aveam nevoie, cu o culoare foarte plăcută. Aspectul lui era
promiţător, eram sigur că, pus în faţă, va avea mare efect asupra
fetelor care, de obicei, reprezentau cea mai mare parte a publicului
nostru.
După primele încercări pe scenă şi cu public am început să-l
îmboldesc pe Baniciu să se mişte. Era complexat de faptul că-l
înlocuieşte pe Moni Bordeianu, vestit prin show-ul lui şi prin
acţiunile dinamice pe scenă, şi, în loc să încerce să-şi găsească un
mod de mişcare şi un mod de exprimare propriu, se blocase de tot.
După multă muncă de convingere şi multe încurajări, atât din partea
mea, cât şi a lui Reininger, Mircea şi-a dat drumul şi a început să se
mişte, încercând, după sfatul meu, să interpreteze la modul sincer şi
să exprime prin show-ul lui exact ideile transmise.
– Măi Mircea, nu trebuie să-ţi fie teamă că spectatorii nu te vor
accepta ca pe Moni. Dacă mişcările pe care le faci sunt
convingătoare, şi sunt legate de conţinutul textului lumea va fi şi mai
impresionată decât de ceea ce făcea el. Moni se scălâmbăia, îi ziceam
eu ca să-l încurajez, în orice situaţie, indiferent dacă piesa avea vreun
punct culminant sau nu, dansa de colo-colo, cărând cu el stativul,
lucru care la un moment dat era penibil şi monoton. Tu încearcă să
dozezi mişcarea scenică în funcţie de ceea ce spui. În momentul în
care arăţi spre public, înseamnă că îi ceri ceva sau îi transmiţi ceva,
în momentul în care arăţi cu mâna la dreapta sau la stânga, înseamnă
altceva, fiecare gest să aibă o funcţiune. Nu încerca să faci gesturi
195