Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

acest concert, s-a lăsat o linişte ciudată în sufletul meu. Sosise un
moment crucial.
M-am despărţit de Moni încercând să-l conving să ne ajute să
ieşim şi noi peste hotare, să ne procure nişte contracte. Voia să ia
discurile cu el ca să convingă agenţii de management să ne scoată şi
pe noi afară, să vedem şi noi lumea, să ne îmbogăţim experienţa, să
reprezentăm ţara cu mândrie, aşa cum o puteam face încă din acei
ani. Intenţiile mele erau sincere, nu mă gândeam nici o clipă, în acea
vreme, la o părăsire definitivă a ţării.
S-a lăsat un fel de vacanţă. Continuam să ne petrecem serile pe
terasele din Timişoara, pline de verdeaţă şi de aer proaspăt şi umed,
venit dinspre râu. Toate astea ne îndemnau la un consum sporit de
bere cu roşii şi telemea. Eram deja cunoscuţi peste tot. Când gaşca
noastră năvălea, chelnerii ştiau ce trebuie făcut. Berea se punea în
frapiere mari, cu apă şi cuburi de gheaţă. Stăteam ore în şir
discutând, comentând, făcând planuri.
Pentru mine începuse să se contureze o nouă linie, un nou drum.
După brusca plecare a lui Moni mă apucase un fel de disperare,
neştiind deloc cum va arăta viitorul nostru. Eram hotărât să caut un
alt solist vocal, dar nu puteam găsi aşa uşor unul de talia lui Moni.
Devenise o personalitate foarte iubită, foarte apreciată şi show-ul lui
era inegalabil în ţară.
Într-una din zile, invitat de Schwarz la Clubul ARLUS, la acele
seri de jazz, aflu că în seara respectivă urma să aibă loc recitalul unui
cântăreţ de folk, pe nume Mircea Baniciu. Ne-am dus cu toţii la
PM6, l-am tras pe Reininger deoparte, ne-am aşezat pe scaune ca să
putem privi şi auzi bine ce se întâmplă. Am ascultat un băiat subţire
ca un pai, cu o aură de înger nevinovat, ai cărui ochi râdeau tot
timpul şi care cânta cu o voce suavă şi înaltă câteva piese de country,
de folk, cântece de-ale lui Donovan, chiar şi câteva compoziţii
proprii. Ne-am uitat unul la altul.
– Mă, ăsta nu-i ce ne trebuie!
– Da’ are calităţi! Vocea e plăcută, e bună, arată bine.
– Uită-te, mă, la el, nu ştie să se mişte, stă acolo lipit de scaun.
– La muzica pe care o cântă, doar nu vrei să facă show! Ce
poate să facă?
– Da’, mă, ce faţă de bomboană are, nu-i pentru noi! N-are
greutate.
187