Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

care nu aveau un club al lor. Majoritatea cântau în săli controlate de
diferite case de cultură sau instituţii, care îşi spuneau cuvântul atât în
privinţa aspectului, cât şi a repertoriului şi a intensităţii sonore a
programului. Din multe puncte de vedere eram în avantaj faţă de cele
mai multe formaţii din ţară. Principalul era că aveam un club al
nostru. Acolo era, de fapt, clubul „Phoenix”!
În mai a avut loc concertul de adio. Moni a cântat pentru ultima
dată. Concertul a fost organizat la sala „Olimpia”, unde cântasem de
mai multe ori şi unde încăpeau circa două mii cinci sute de
spectatori. De fiecare dată sala fusese arhiplină, ceea ce adusese
Politehnicii şi Comitetului judeţean de cultură fizică şi sport venituri
însemnate. La concertul ultim al lui Moni, într-o sală plină de nebuni,
eram pregătiţi să dăm tot. Toată lumea, şi formaţia cu fanii ei, care
umpleau garderobele şi spatele scenei, şi spectatorii, absolut toţi erau
conştienţi, dar într-o stare de excitaţie extremă, că acest spectacol
marca încheierea unui ciclu, a unui drum. Era limpede că, dacă acest
drum va continua, el va avea o altă direcţie, o altă formă. Nimic nu
mai putea fi cum fusese până atunci. Am închis ochii şi am mers
până la capăt, nemaigândindu-mă la dezastrul ce avea să urmeze
după concert.
În momentul de tensiune maximă, Moni şi-a luat avânt şi, pe un
solo de percuţie, a ţinut o cuvântare. A dat drumul la toate necazurile
şi complexele, la tot ce-l supărase şi-l deranjase în toţi acei ani. I-a
învinuit pe cei din sală veniţi cu costume şi cravată de snobism, de
falsă morală, de intenţia de a înfrâna şi a închista tineretul. Îi
îndemna pe toţi să se elibereze, să-şi lase părul mare, să protesteze. A
spus tot ceea ce credea că ar putea fi de folos tinerei generaţii pentru
a deveni, cu adevărat, liberă. Erau lucruri mai mult sau mai puţin
importante, unele esenţiale, dar în vârtejul concertului nu mai avea
atâta însemnătate greutatea celor spuse, cât faptul că cineva
îndrăznea să spună adevarul. Chiar dacă acest lucru se făcea la modul
naiv sau primitiv, esenţial era faptul că SE FĂCEA, şi asta într-un
moment în care în sală se găsea o bună parte a celor de la care
porneau represaliile contra noastră.
A fost un moment care a electrizat lumea. Mă temeam că tinerii
din gereraţia noastră se vor repezi la cravatişti şi îi vor scoate afară.
Nu s-a întâmplat nimic asemănător, dar uralele şi huiduielile
împotriva celor judecaţi au crescut până la paroxism. Odată încheiat
186