Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XXI
PLECAREA LUI MONI
Anul 1970 a fost marcat de vestea tristă a plecării definitive a lui
Moni din ţară. Rudele lor din Germania şi din Statele Unite au
continuat să insiste şi ei au făcut cerere de reîntregire a familiei.
După câţiva ani de luptă, solicitarea lor a fost acceptată şi Moni ne-a
pus în faţa faptului împlinit.
În mai a plecat. Am tratat cu el în privinţa instrumentelor, le-am
achitat şi le-am cumpărat de la el, ca să pot perpetua activitatea
formaţiei. Evident, şi ei aveau nevoie de bani înainte de a pleca şi
oricum nu aveau ce face cu toate lăzile acelea. Aşa am devenit
singurul proprietar al întregii aparaturi de care dispunea formaţia
„Phoenix” la acea oră.
Luasem în primire sala „Lyra”, pe care o exploatam aşa cum
voiam noi. Decorată cu cele mai ciudate şi mai punk-istice elemente,
de la lanţuri, roţi de bicicletă, cilindri de motocicletă, rame de
tablouri, la orice ne trecea prin cap şi se putea atârna pe pereţi, cu
scena aceea în spatele căreia se afla ecranul de cinematograf pictat,
mânjit de noi, sala găzduia, de trei ori pe săptămână, concertele
noastre. De fiecare dată, era arhiplină. Puteam să ne desfăşurăm aşa
cum voian, fără nici un fel de cenzură sau piedici. Deasupra noastră
îşi ţinea aripa ocrotitoare Ion Tănase, directorul Casei de Cultură din
Mehala, proprietarul oficial al „Lyrei”. Sigur, unul din argumentele
libertăţii noastre erau şi încasările care se făceau. Noi am fost, în
permanenţă, modeşti în ceea ce priveşte remuneraţia. Asta raportat la
încasări, pentru că, faţă de ceilalţi muzicieni, câştigam enorm. Nici
un cântăreţ profesionist nu avea încasările pe care le făceam noi.
La „Lyra” puteam să experimentăm, să ne prezentam noile
creaţii, puteam să vedem imediat reacţia publicului, apreciind
imediat ce ar mai trebui schimbat, unde cădea tensiunea, unde erau
punctele de forţă. Practic, construiam repertoriul mână în mână cu
publicul. O asemenea posibilitate nu era la îndemâna multor formaţii,
185