Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

nu particip la bucuria lor, mi s-a oferit ceai, cafea cu haşiş. Am avut
doar arsuri la stomac, nici vorbă de o stare deosebită. Nici până în
ziua de astăzi nu s-a prins de mine vreun halucinant sau narcotic.
Haşişul costa destul de mult şi nu era uşor de adus, la graniţă se
făceau totuşi nişte controale. Fetele m-au lăsat în pace în cele din
urmă, ţinând cont de preţul lui şi de faptul că eu nu-l apreciam. Heni
devenise prietena lui Vintilă, lui Dorel, şi se pare că se înţelegeau
foarte bine. Cu timpul, această gaşcă de olandeze ne vizita din ce în
ce mai des. Veneau nu numai vara, la mare, dar şi în timpul anului, în
timpul turneelor. Erau ataşate total formaţiei noastre, îmbogăţind cu
alt aer, nou pentru noi, atmosfera.
În Timişoara se zvonea că prietena mea C. s-ar fi împrietenit cu
un instructor de înot de la ILSA, Flori Sala, cunoscut ca un mare
„heart breaker”. Absenţa mea îndelungată explica apariţia unei
asemenea relaţii. Nu eram un sfânt şi totuşi am fost şocat de veste.
Aveam de gând să-i pun nişte întrebări. Într-o zi, vizitându-l pe
unchiul meu, care locuia în apropierea ei, primesc o sticlă de ţuică,
Cobor în stradă şi văd în faţa mea o pereche ţinându-se de mână. O
recunosc din spate pe C. I-am urmărit câţiva paşi, au dat colţul şi nu
băgau în seamă pe nimeni. Deci nu mă observase nici pe mine. Când
s-au oprit în faţa casei ei, s-au întors, m-au văzut. Eram cu sticla de
ţuică în mână, pregătit să-i dau în cap lui Flori. M-am stăpânit şi
surprinderea şi fâstâceala lor m-au satisfăcut aşa de mult, încât m-am
întors şi am plecat, fără să mă mai răzbun. Înţelesesem că zvonurile
nu erau gratuite. Cuţitul din inimă îmi provoca o durere aşa de mare,
încât n-aş fi putut să mă stăpânesc şi nici să încerc să fiu obiectiv.
Pierdeam prima mea mare dragoste, în care investisem ani de zile.
Eşecul meu era binemeritat. În continuare n-aş fi putut să-i ofer ceea
ce ar fi pretins, timpul meu împreună cu ea fiind din ce în ce mai
scurt. Eram în permanenţă plecat, cunoştinţele mele trecătoare tot
mai dese. În plus, starea mea socială n-o egala încă pe cea a
părinţilor ei. Maică-mea era o simplă croitoreasă, nu constituiam cea
mai bună partidă pentru o familie de profesori universitari. Deşi nu
ne făcusem gânduri prea mari de viitor, era de la sine înţeles că odată
am fi avut copii. Se termina un capitol foarte important din viaţa mea
şi totuşi se deschideau noi perspective.
Nemulţumirea şi neliniştea mea nu au durat mult timp. De fete
nu duceam lipsă şi contactele mele trecătoare erau cele mai
179