Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XX
HAŞIŞ
În acel an i-am pierdut pe Claudi şi Pilu. Claudi se îndrăgostise
de una dintre actriţele cunoscute în turneele noastre tot mai dese, prin
Piteşti, Ploieşti, Craiova şi se părea că are intenţii serioase de a-şi
crea o familie. Pilu a profitat de un contract primit de Roby Teufel în
Germania, a plecat cu o formaţie de dans acolo şi n-a mai revenit.
Cântam cu Vintilă la tobe.
Mama a făcut un nou un tur de fortă şi ne-a croit, dintr-un fel de
mătase, nişte cămăşi lungi şi largi, cu mâneci evazate, care se şifonau
greu, brodate şi cu nişte aplicaţii decorative splendide. Impresia pe
care o făceam era dintre cele mai bune, intenţia mea fiind în
permanenţă de a da spectacolului o ţinută mai elevată. Le
interziceam colegilor să apară pe scenă în haine de stradă. Mă
impresionau neplăcut concertele cu oameni de talent, care erau
îmbrăcaţi pe scenă delăsător şi nu încercau să sublinieze calitatea
muzicii lor. Pierdeau foarte mult, pentru că din păcate şi ambalajul
unui produs contează foarte mult. Acest lucru l-am învăţat din anii
copilăriei, când făceam figuraţie la teatru; acolo am aflat că scena
trebuie respectată şi totodată că acelaşi sentiment îl datorezi şi
publicului. Desigur, la teatru îmbrăcămintea era impusă de rol. În
muzică ai posibilitatea să te îmbraci cum vrei, dar să-ţi stea bine şi să
corespundă expresiei generale a ansamblului, atmosferei generale. Îţi
trebuie o ţinută cât mai elevată. Cel puţin asta era părerea mea şi, din
când în când, o puneam pe mama la asemenea eforturi.
Pasul următor a fost spre toamnă, când mama a găsit un material
negru, o blană artificială, destul de subţire şi a făcut pentru toată
formaţia nişte haine lungi, care urmau să fie purtate peste acele
cămăşi speciale. Fiind însă foarte călduroase, nu le puteam purta la
multe concerte şi deseori le scoteam în pauză. Ajunsesem să le
purtăm pe stradă, în Timişoara, să ne dea o notă particulară, un semn
de recunoaştere al formaţiei „Phoenix”. Un „Phoenix” se distingea
177