Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

a fost reluată la „Electrecord”, din păcate fără efectele adăugate
anterior de Cornel Chiriac, omiţându-se acel grup de instrumente
clasice, care dadeau o culoare aparte şi o notă de seriozitate.
Celelalte piese au fost şi ele îmbogăţite de sonoritatea pianului, la
care Reininger cânta cu destulă dexteritate şi sensibilitate. Discul a
ieşit chiar în acelaşi an şi a demonstrat că ne păstram la un nivel
calitativ ridicat, totuşi oricind posibil de depăşit. Vânzările, succesul
de public şi sălile pline ne-au arătat că suntem pe drumul cel bun.
Nici o putere din lume nu ne mai putea convinge să ne oprim.
Au existat însă incidente destule. Cornel Chiriac s-a străduit din
răsputeri să ne aducă la festivalul de la Braşov, susţinând că suntem
reprezentativi pentru muzica românească. Încerca să-i convingă de
necesitatea prezenţei compoziţiilor cu filon folcloric, de care trebuia
să fim mândri. Ne-a chemat de pe litoral, cred că am venit la
Bucureşti direct de la mare. Am fost cazaţi la hotelul „Bucureşti”, ba
nu, la hotelul „Nord”, cel aflat în faţa Gării de Nord, la etajul cinci.
Înainte de festival urma să ni se facă o vizionare, de fapt o cenzură.
Fusesem deja incluşi în program, erau stabilite zilele şi orele în care
aveam spectacol sau repetiţii. Noi stăteam în Bucureşti şi ne lăsam
vizionaţi zi de zi, ba de unii, ba de alţii, tot felul de „Mitici” de la tot
atât de diverse organizaţii pseudo-culturale şi politice. Veneau să-şi
dea cu părerea, să facă ţţţ..., să mârâie, să dea din cap, să se ia cu
mâinile tot de cap, să dea din umeri, să şuşotească şi să dispară. Am
stat în hotel o săptămână şi am înnebunit de plictiseală, de nervi şi de
dorinţa de a pleca odată la Braşov. Cornel Chiriac încerca să ne
liniştească şi să-i convingă pe organizatori să ne lase să plecăm
odată, să participăm şi noi. Festivalul începuse şi ne-am dat seama că
vor încerca să ne ţină cu tot dinadinsul în Bucureşti, să nu încurcăm
lucrurile pe-acolo.
Într-una din zile, Cornel a venit să ne spună că au căzut şi
ultimele speranţe. Am încins o beţie îngrozitoare în hotel şi aruncam
cu sticle goale direct în stradă. La un moment dat, Moni s-a urcat pe
geam, spunând că vrea să se arunce de la etaj. Credeam că simulează.
M-am repezit la el, să-l apuc de curea. Era deja cu picioarele pe
pervaz, aplecat pe jumătate în afară, spre stradă. M-am proptit cu
picioarele în perete, ca să-l contrabalansez şi Cornel mi-a sărit în
ajutor. Acum trăgeam amândoi, să-l aducem înapoi înăuntru. Se
171