Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

îndrumare specializată. Cu toate că l-am îndemnat să bea un pahar de
bere împreună cu mine, a refuzat politicos. L-am admirat de multe
ori pe bucata de vinilin, aşezată pe cimentul bucătăriei, unde se
întindea o jumătate de oră, înainte de program. Făcea abstracţie de
toată vânzoleala din jurul său şi se relaxa profund. La intrarea în
scenă se afla într-o stare de transă totală. Cred că n-a ştiut niciodată
ce face publicul aşezat la mese, ce reacţie are, se găsea în altă lume.
Relaxarea aceasta dusă la extrem m-a fascinat şi m-a interesat
totodată, mi-ar fi putut oferi şi mie o şansă de deconectare, de care
aveam atâta nevoie câteodată, un exerciţiu binevenit, de care trebuia
să mă ocup intens.
Ziua pescuiam cu harponul, împrejurul digului de la Eforie şi de
multe ori mă întorceam cu câţiva chefali. Într-o zi am prins două
exemplare atât de mari, încât nu au încăput pe tava cea mai mare
oferită de bucătarul pe care-l rugasem să-i pregătească pentru masa
de seară. S-a întins un chef pe cinste. Chefalii cei mari erau însoţiţi
de alţii mai mici, astfel încât tot clanul „Phoenix” s-a înfruptat pe
săturate din prada mea. Am fost apreciat şi admirat, crescându-mi
cota printre pescarii pasionaţi.
Peste câteva zile am ajuns mai târziu la vilă, am găsit toate
paturile ocupate şi m-am hotărât să mă duc direct pe plajă. Acasă
veneam de-obicei pe la cinci-şase, după program rămâneam să mai
bem puţin ori stăteam de vorbă cu fetele. Mă îndreptam spre digul
principal. Se luminase de ziuă. Acolo am zărit doi pletoşi care erau
aşezaţi lângă o pancartă pe care scria „Nu aduce anul ce aduce
ceasul”. Stăteau liniştiţi, tăcuţi. Aveau trăsături foarte regulate, parcă
cioplite, cu oasele ieşind în relief, cu priviri clare, sincere. Nu ştiu
dacă m-au recunoscut. Am intrat în vorbă cu ei, provocat de ceea ce
scria pe pancartă, voiam să ştiu ce înţeleseseră prin asta. Mi-au
răspuns cu nişte desene. Atunci i-am întrebat: „Voi desenaţi, sunteţi
pictori?” Erau amândoi studenţi la Arte plastice. Ia uite, făceau
acelaşi lucru ca mine. Ne-am împrietenit de îndată, aveam un mijloc
comun şi totodată deosebit de comunicare. După un timp, relaţia mea
cu ei devenise de cu totul altă factură decât cea cu grupul „Phoenix”.
Băieţii aveau simţul umorului, dar erau mult mai profunzi, mai
serioşi în ceea ce spuneau. I-am îndrăgit de la bun început. Am aflat
că n-au unde să doarmă şi i-am dus la noi la vilă, le-am găsit un loc.
Mâncau la bucătăria de la „Litoral”. Au rămas o perioadă la mare.
169