Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

limite. A făcut de multe ori sacrificii imense, stătea câte două-trei
zile şi nopţi în şir, reparând, în turnee, fără somn, doar alimentat cu
sticla de vodcă şi cu ţigări sau cu pipă.
La meşterul care devenise croitorul formaţiei se înteţeau
comenzile. Toată trupa, ba chiar tot clanul „Phoenix” îşi făcea
pantaloni la acelaşi croitor, care le dădea o linie de o eleganţă
impecabilă. Pantalonii noştri erau incomparabil cei mai bine croiţi
din câţi văzusem vreodată. Eram foarte pretenţioşi, pentru că, fiind
sportivi, aveam picioarele mai musculoase şi fesele mai puternice, iar
pantalonii trebuiau să fie în permanenţă mulaţi pe corp şi totodată
extrem de lejeri pentru mişcările pe care le făceam pe scenă.
Începusem să mă mişc şi eu pe scenă, mai făceam câte un salt
înainte, înapoi, dar numai în momentul în care într-adevăr eram
cuprins de frenezie. Nu încercam să conving publicul de ceva de care
nici eu nu eram convins. În schimb, Moni devenise profesionist, îşi
făcea show-ul în permanenţă şi magnetiza lumea.
La un sfârşit de săptămână, îmi spune Moni că a venit cineva de
la nu ştiu ce facultate şi ne-a solicitat să cântam la un banchet al
corpului profesoral, un banchet al universităţii, sau aşa ceva, şi că ar
urma să fie bine plătit. I-am spus că dacă vor să cântăm să poftească
pe la mine să discutăm condiţiile. Şi într-adevăr, după două zile mi-a
venit cineva acasă şi ne-a oferit posibilitatea de a ne produce la acest
banchet. Nu mai cântasem demult în astfel de situaţii, pentru că,
eram deja angrenaţi în turnee, cu radio, televiziune şi aşa mai
departe. Deşi se câştiga binişor la vremea aceea cu banchetele de
sfârşit de an, în diferite şcoli, le lăsasem pe ultimul plan.
Petrecerea a avut loc prin primăvara lui ’69, dacă îmi aduc bine
aminte, în centrul oraşului, într-o vilă frumoasă ce aparţinea, cred,
universităţii. Ah, da, se chema chiar „Casa universitarilor”. Am cerut
o sumă destul de serioasă şi o sală a noastră în care să benchetuim, să
mâncăm, să bem, să ne simţim bine, separaţi de curioşi şi de alţi
cetăţeni de care nu aveam chef. Ni s-au îndeplinit toate dorinţele şi
alături de sala, în care era, de fapt, banchetul, unde se cânta şi se
dansa, s-a mai amenajat o săliţă ceva mai mică, dar cu o masă imensă
la care, în afara formaţiei, s-au mai aşezat şi vreo douăzeci de
membri ai clanului „Phoenix”. Bineînţeles, Pol şi cu Vicky nu-au
lipsit, aşa că, după primele sticle de vodcă amestecată cu coniac, cu
bere, s-a încins o hărmălaie şi un tămbălău nemaipomenit. După atâta
164