Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XVIII
BANCHETUL
Într-o bună zi, la Moni acasă se deschise uşa şi în cameră se
făcu întuneric. Aveam senzaţia că individul care intrase absorbea
toată lumina şi m-am uitat curios la el. Era Schwarz, acel vestit
Corneliu Calboreanu! Invitat de unul dintre noi, nu mai ştiu cine,
venise să arunce o privire asupra noii instalaţii pe care o aveam,
„Dynacord”-ul. Schwarz era cunoscut drept un bun tehnician, lucrase
câţiva ani şi la teatru ajutându-i pe angajaţii de acolo să se descurce
în situaţii disperate, care erau foarte dese, cu soluţii ad-hoc ce nu-i
lipseau niciodată. Aruncându-şi ochii pe instalaţia cea nouă, pe
„Gigant”-ul cu boxele care străluceau în cameră la Moni, i-am
surprins o licărire de mulţumire în ochi. În continuare încruntat şi
mormăind nişte înjurături îngrozitoare, s-a apropiat de staţie, a
ciocănit-o, a ridicat-o, a cântărit-o, a mirosit-o, mai că aveam
senzaţia că o va şi gusta! Şi-a trântit jos geanta neagră de piele pe
care o purta întotdeauna, fără de care nu l-am văzut niciodată de când
îl ştiu, a scos sticla de vodcă, a tras o înghiţitură, a mai băgat încă o
dată mâna şi a scos o lanternă imensă, a pus-o pe masă, a mai băgat o
dată mâna şi a scos o şurubelniţă. În următoarele minute,
„Dynacord”-ul arăta ca o grămadă de piese de schimb. Eram
îngroziţi, pe de o parte, pe de alta eram şi curioşi să vedem dacă mai
este în stare să o monteze la loc. A făcut-o, dar, evident, au mai
rămas câteva piese în plus.
– Măi băieţi, vă lipseşte un reverberator.
– Păi n-ar fi rău să avem şi noi unul, am oftat eu.
Până atunci cântam cu vocile direct, deşi admiram demult
sonoritatea corurilor de la „Beatles” sau de la celelalte formaţii pe
care le iubeam şi care erau realizate prin mai multe efecte suprapuse
de ecou şi reverb. Ne-am fi dorit şi noi măcar un singur efect spaţial,
cum ar fi fost acest reverb.
– Bine, dar de unde procurăm unul?
162