Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

„Freek-out”, ne-a parvenit prin anul ’65, cred, şi ne-a deschis capul şi
ne-a încurajat spre a rupe barierele şi formele tipice de a compune,
standardele componistice a-a-b-a, strofă-strofă-refren-strofă.
S-a făcut chiar şi o filmare interesantă pe acest „Miezul nopţii”,
sub oblăduirea lui Cornel Chiriac, care a stat în permanenţă în studio
cu noi, a regizat, a controlat scenariile şi a produs, practic, aceste
piese. Totul a fost foarte interesant şi vesel, apăruseră nişte fantome,
nişte stafii, balerini îmbrăcaţi în cearşafuri, cu un fel de pungi de
hârtie pe cap, ca nişte spirite ale nopţii. Se realizase un pas înainte în
felul de a filma o melodie şi ne îndepărtasem binişor de sistemul
obişnuit. De data asta, nu se mai prezenta un solist vocal, drăguţel
îmbrăcat şi pieptănat, mişcându-se uşor stânga-dreapta, nu prea mult,
ca să nu incite, pe un fundal oarecare de mobilă şi flori. Această
manieră se mai potrivea, eventual, unor interpreţi de muzică uşoară
sau de folclor, dar nu unei formaţii de rock. Avusesem şansa să
lucrăm cu nişte oameni deschişi la minte şi cei care ne filmau se
străduiau şi ei să fie originali, în măsura posibilităţilor.
În afară de Günter Reininger, Schpitzly cum îl numeam noi, un
alt câştig de mare valoare, după cum avea să se dovedească de-a
lungul anilor, a fost Şobre. Nu am reuşit niciodată să-i ştiu numele
întreg şi chiar dacă l-am ştiut, l-am uitat de nenumărate ori, dar Şobre
era mai mult decât orice. Şobre însemna pentru noi devotarea totală.
Era ca un câine care dormea în pragul uşii. Dimineaţa, sărea primul
în picioare, fugea şi cumpăra ce era nevoie, ne aproviziona şi ne
scutea de orice fel de efort, în aşa fel încât noi să nu avem altceva de
făcut decât să ne ocupăm de partea creativă. Îl introdusese în clan
Chaka. La început, acest băieţel subţire şi timid nu ne impresionase
foarte mult. După câteva zile, când a prins şi el curaj şi şi-a dat
drumul, ne-am dat seama ce mină de aur descoperisem. Avea un râs
molipsitor şi răsunător, cum nu mai auzisem până atunci. Era tot
timpul pus pe şotii şi râdea cu o bucurie nemaiîntâlnită. Ajungea să-i
arăţi un deget şi începea să râdă de se cutremurau ferestrele. Adesea
ni se întâmpla să ne molipsim şi noi şi să ne tăvălim pe jos de râs din
nimic.
Evenimentul cel mai important din anul ’69 a fost desigur
participarea la Festivalul de muzică pop al „Arhitecturii”, din
Bucureşti, de la Casa Studenţilor „Grigore Preoteasa”, unde, timp de
câteva zile, s-au perindat „Sideral”, „Roşu şi Negru”, „Cromatic” şi,
157