Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

singur bilete cât o instituţie întreagă. Se numea Negoi, domnul
Negoi, care avea ceva la gât, vocea de-abia i se auzea, hârâită şi
hârşâită. Presupun că avusese o operaţie la gât sau un accident.
Trebuia să mă concentrez anume ca să înţeleg ce spune, dar, cu toate
astea, era unul dintre cei mai capabili oameni din domeniul lui, în
acea vreme. Datorită lui, am avut o serie întreagă de spectacole la
care sălile au fost arhipline. Bineînţeles că noi aveam publicul nostru
care venea cu plăcere la concert, dar astăzi îmi dau seama ce mult
înseamnă o distribuire şi o vânzare de bilete care să funcţioneze.
Oamenii care mergeau prin instituţii şi împărţeau biletele, prin şcoli,
pe linie de UTC ori de ASC, prin facultăţi, aveau meritul lor. Nu era
vorba să se fi impus cuiva bilete la concertele „Phoenix”, dar uşurând
vânzarea lor, totul funcţiona perfect şi sălile erau pline ochi.
La Sala Palatului, la unul dintre spectacole, până şi uşile acelea
din metal masiv, cu geamuri de cristal, se îndoiseră. După ce sala s-a
umplut, lumea rămasă afară a încercat să forţeze intrările. Toate astea
ne încurajau, ne dădeau încredere în noi şi ne creau o stare de euforie
permanentă, aşa că riscam să pierdem contactul cu pământul.
Umblam aproape cu capul în nori şi, de multe ori, excesele de
comportament ale membrilor formaţiei au luat forme periculoase. Se
provocau miliţienii pe stradă, lumea în general, se făcea scandal în
hoteluri. Acolo unde eram cazaţi se producea o nenorocire.
Ajunseseră să ne dea câte un etaj întreg, numai pentru a nu-i mai
deranja pe ceilalţi locatari ai hotelului. Se bea îngrozitor de mult, se
comandau tot felul de băuturi în hotel şi chefurile se ţineau lanţ.
Încrederea pe care ne-o dădea succesul se reflecta şi în modul în
care lucram. Mă uimeşte şi azi, când ascult, o compoziţie intitulată
„Aş vrea un eschimos” care, sub influenţa muzicii psihedelice şi a
celei „underground”, părăsise acele forme clare de aranjament
învăţate de la „Beatles”. Pe de altă parte, influenţa celor patru din
Liverpool nu luase încă sfârşit, dar, deja, în acea epocă treceau şi ei
prin nişte faze de dezvoltare deosebite. Să nu uităm „Strawberry
Fields Forever”, care era un hit al vremilor psihedelice. Piesa, scrisă,
presupun, sub influenţa unor halucinogene, a spart nişte graniţe şi a
marcat noi repere, noi puncte de hotar în domeniul compoziţiei, şi al
aranjamentului muzicii uşoare.
Piesele pe care le compuneam primeau texte adecvate, lucrate în
continuare de Victor Cârcu şi Victor Şuvăgău. Încercam să ne
152