Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

„Dynacord Gigant” a revoluţionat atât calitatea sunetului
formaţiei, cât şi calitatea interpretării vocale. Încrederea în această
instalaţie a crescut în asemenea măsură, încât la unul din concertele
date la Sala Palatului din Bucureşti, în momentul în care inginerul de
sunet ne-a făcut observaţii în privinţa relaţiilor între volumele
instrumentelor, ne-am decis să renunţăm la instalaţia sălii. Am cântat
doar pe cele două boxe ale noastre de „Dynacord” şi a fost un eşec.
Oricum, cele câteva mii de waţi pe care le posedă instalaţia Sălii
Palatului erau cu mult mai mult decât ceea ce puteam oferi noi. În
schimb, puteam controla instalaţia aşa cum voiam şi ne puteam face
raporturile de volume aşa cum ne imaginam noi. Cântând încet, la un
nivel la care să nu impresioneze tăria, ne-am susţinut acel prim
concert la Palat pe propria noastră instalaţie. Publicul care ne iubea
nu a simţit nevoia unui volum copleşitor, piesele prezentate i-au
entuziasmat pe spectatori, aşa că părea că nimeni n-a băgat de seamă
care era problema tehnică în acel concert. Dar eu am tras concluziile,
mai ales după ce cineva m-a luat şi m-a dus în spatele ecranului de
cinematograf. Atunci am văzut cele patru difuzoare, cu nişte pâlnii
imense, care puteau să asigure întreaga sală cu nişte başi adânci şi
curaţi, sirenele de înalte, în formă de fagure, atârnate peste tot în sală,
difuzoarele îngropate în fiecare fotoliu şi mi-am dat seama că nu mai
aveam voie să mai facem şi a doua oară greşeala de a refuza
instalaţia sălii. Era necesar doar să conlucrăm cu oamenii aceştia,
pentru a avea sunetul pe care ni-l imaginam.
Într-o dimineaţă, făceam probe de sunet. Apare la un moment
dat o coloană, o haită de lupi. Veniseră prin sală. Dintre ei se
desprinde Nicu Ceauşescu: „Băi băieţi, nu se-aud tobele în sectorul
trei!” Schwarz, care întotdeauna avea de desfăşurat un cablu, scapă
aşa, din barbă: „Tobe? La tata şi la mama acasă!” „Bă, tu ştii cine
sunt eu?” Linişte. „Lasă, c-o să afli! La revedere, băieţi!” Incidentul
a rămas fără consecinţe.
Sosirile noastre la Bucureşti se făceau cu mare pompă. Veneam
cu avionul, cel mai adesea umplut pe jumătate cu fanii noştri, care ne
ajutau şi la montat şi la cărat, care ne păzeau, ne procurau tot ceea ce
aveam nevoie. Şeful lor rămăsese Chaka cel vioi şi plin de energie şi
de un devotament fără margini. Eram chemaţi tot mai des pentru
concerte, multe teatre ne invitau să facem turnee. Mi-aduc şi acum
aminte de un organizator de concerte şi distribuitor, care vindea
151