Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

la fel de tânără ca şi atunci. Încercând să-i explic că nu putusem
suporta provocarea, că nu ar fi avut dreptul s-o facă de faţă cu C.,
mi-am dat seama că argumentaţia mea nu părea convingătoare. Nici
eu nu mai eram convins că am făcut bine, iar faptul că el nu încerca
să se apere sau să-şi ia o revanşă m-a mişcat şi mai mult,
obligându-mă să mă gândesc dacă nu cumva săvârşisem o
nedreptate.
– Înţeleg că te-am provocat, Nicule, şi te-am provocat de multe
ori, dar tu ştii că noi facem bancuri tot timpul. De atâtea ori nu ai
reacţionat. De ce ai reacţionat, dintr-o dată, acum?
– Ce ştiu eu? Poate că asta a fost picătura care a ajuns să umple
paharul. Trebuie să aveţi şi voi grijă, nu se poate la infinit să mă
călcaţi pe bătături, că văd roşu. Şi în momentul în care văd roşu, se
întâmplă ceva.
Discuţia explicativă a dus, totuşi, la o împăcare rapidă. Aveam
senzaţia că Moni nu-mi poartă nici un fel de ranchiună sau dorinţă de
răzbunare.
Un an mai târziu, aluziile celor din gaşcă m-au lăsat să înţeleg
că întâmplarea de la terasa „Tomis” ar fi putut fi un fel de răzbunare
târzie, organizată subtil. Nu am mai vrut să comentez. În acel
moment, eu eram cel înfrânt. Pe de altă parte, făcusem faţă într-o
luptă cu cinci profesionişti şi ieşisem, cât de cât, basma curată. Nu
mi se alterase deloc încrederea în mine, ba chiar simţeam că nu-mi
va fi niciodată frică într-o situaţie similară. În decursul anilor, am
căpătat pregătirea fizică şi tehnică necesară pentru a mă putea
descurca, la nevoie. La ora asta, nu mi-e teamă de nici un fel de atac
din partea unei persoane, chiar de-ar fi de două ori mai mare ca mine.
Am rămas, însă, cu un fel de reflex. În momentul în care cunosc o
persoană, sau îmi vine cineva în întâmpinare, instinctiv o măsor,
apreciind în ce grad ar putea fi periculoasă, în ce mod ar putea fi
dominată. Se pare că reflexul meu este simţit şi de alţii. Am mai stat
de vorbă, de-a lungul anilor, cu prieteni care mi-au spus acest lucru.
Deşi incidentul cu bătăuşii s-a stins, am rămas o vreme cu gustul
lui amar, dar pe urmă toate s-au estompat în baia de întâmplări
plăcute ce au urmat. Una peste alta, 1968 a fost un an bun.
După stagiunea de vară de pe litoral, Cornel Chiriac ne-a invitat
din nou în Bucureşti, unde am mai înregistrat nişte melodii pentru
Radio.
148