Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

inel şi mă obişnuisem să le port aşa. Ajuns la Moni acasă, am sunat
foarte liniştit şi decis. În momentul în care sunt extrem de furios, am
o linişte de gheaţă. O recunosc, mi se întâmplă şi azi când sunt scos
din sărite. Mi-a deschis mama lui Moni, am intrat printr-un coridor
lung şi am cotit spre camera din dreapta, în care era adunată, ca de
obicei, gaşca şmecherilor. Moni stătea pe un divan, iar ceilalţi în
jurul mesei bând vodcă. Discuţia amuţise din momentul în care am
intrat în casă. L-am provocat pe Moni.
– Ia mai spune ce-ai spus şi ieri!
– Ceee, ceee, am spus că..., cee, nu-i aşa?
În clipa aceea, pumnul mi-a scăpat din umăr şi Moni a zburat
lipindu-se de perete. N-a încercat să se apere şi nici eu nu am
continuat atacul. Pe faţa lui se prelingea un fir de sânge. M-am întors
către ceilalţi, care amuţiseră şi se uitau cu ochi sticloşi la mine.
Descărcat de tensiunea care mă adusese acolo, le-am întors spatele
scârbit şi am părăsit locuinţa...
Pe drum m-a podidit plânsul. Mergeam pe stradă şi plângeam de
furie neputincioasă. „De ce e nevoie ca prietenia noastră – pentru că
simţeam o prietenie profundă pentru Moni – să fie tulburată de
asemenea scăpări, atât din partea lui, cât şi dintr-a mea?” Aveam
educaţia pe care o primisem. În momentul în care cineva trebuia
pedepsit, nu concepeam să nu-i aplic pedeapsa.
Ajuns acasă, m-am întins pe divan, încercând să-mi analizez
gândurile şi emoţiile. N-a trecut nici un sfert de oră şi a sunat
telefonul. Era Moni.
– Ce faci?
– Uite, stau şi încerc să-mi adun gândurile.
– Vezi că vin pe la tine.
– Vino.
Nu ştiam ce voia. Mă întrebam de nu cumva are chef de vreun
fel de revanşă. „Să poftească!” A venit singur şi s-a aşezat la masă.
Era trist, se vedea că nu-i convenea nici lui situaţia în care
ajunsesem. Faţa i se umflase şi se vedea o rană.
– De ce a trebuit să dai cu cheia?
În clipa aceea am realizat că lovisem cu pumnul în care aveam
cheile. Inelul care-mi trecea peste degetul gros îl rănise la faţă.
Cicatricea o poartă şi astăzi. Am mustrări de conştiinţă ori de
câte ori îi văd faţa, de altfel bine conservată şi bine îngrijită, aproape
147