Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

Cu timpul, după câteva vizite ale lui Moni şi, mai ales, la
insistenţele lui C., am hotărât să-mi reiau apariţiile in mijlocul
formaţiei. Cu toate că mai aveam câteva pete violete pe sub ochi, am
urcat pe scenă. Am înţeles că, pentru mine cel puţin, cel mai
important lucru era să se cânte în continuare, să nu se întrerupă acel
fir norocos pe care îl apucasem în primăvara anului 1968. Dar în
mine se rupsese ceva. Apropierea de ei pe care o simţeam înainte nu
s-a mai repetat multă vreme, până când nu mi s-au vindecat rănile
din suflet pricinuite de trădarea lor.
Mai tâziu, din discuţii, din apropouri, am înţeles că blondul la
care mă repezisem cu atâta voinicie ar f fost chiar campionul naţional
la box la acea vreme, Stumpf, şi că lucrurile nu s-ar fi produs chiar la
întâmplare. Unii sugerau că bruneţii nu m-ar fi atacat degeaba,
făcând aluzii la cearta pe care o avusesem cu Moni, cu vreun an în
urmă. Am căzut pe gânduri.
Pe vremea aceea, munceam cu seriozitate la întregirea
repertoriului, relaţiile mele cu C., erau în cea mai bună formă, nu-mi
doream absolut nimic în plus, cu atât mai poţin vreo aventură ori
vreo escapadă. Chiar dacă relaţia cu C. dura de ani de zile, totul era
învăluit în discreţie. Băieţii din formaţie ţineau să afişeze totul în
afară, orice gest, orice chef, orice relaţie cu vreo fată erau afişate
oficial, pentru amplificarea faimei lor de vedete. Discreţia mea nu a
făcut impresie bună în formaţie, chiar ajunsesem, din cauza asta, să
fiu uşor luat în derâdere. Moni, Vicky, Pol şi Reininger mă numeau
„no smoking, no drinking, no fucking”, neştiind că le-o luasem cel
puţin cu vreo câţiva ani înainte. I-am ignorat o vreme, până când,
într-o zi, plimbându-mă pe Corso cu C., i-am intâlnit pe băieţi şi
iarăşi am auzit din spate:
– No smoking, no drinking, no fucking...
Asta m-a deranjat la fel de mult ca şi provocarea de la patinoar
din iarna ce trecuse.
– Fii atent, Moni, că ai să dai socoteală!
– Ceee, am să dau socoteală?! Despre ce vorbeşti?
– Ai să vezi tu, că vin mâine la tine acasă şi ai să dai socoteală!
Aşa am şi făcut. Dar a mai fost un detaliu. Aveam la mine cheile
de la mătuşă-mea, de la sala în care cântam, de la locuinţa de pe
„Vladimirescu”. Le adunasem într-un inel de metal şi le purtam în
permanenţă în mână, ca să nu le pierd. Băgasem degetul gros prin
146