Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

motive pe care nu le-am înţeles, ne-au fost trecute cu vederea,
adesea, lucruri care altora nu le erau acceptate.
Într-una din zile, am plecat cu toţii să ne luăm masa la un
restaurant, la „Tomis”. Terasa era pustie, nici un client la prânz, doar
undeva în spate, în grădină, stăteau doi cetăţeni. După aspect păreau
străini. Eram vreo nouă inşi, aşa că ne-am împrăştiat la două mese.
Cu mine stăteau Reininger, Moni şi Pol, iar la cealaltă masă – Cacu,
Chaka, Pilu, Kamo şi Claudi. Tot aşteptam să ni se ia comanda. După
vreun sfert de oră, în care nu ne-a luat nimeni în seamă, la o masă
alăturată, la vreo cinci, şase metri de noi, s-au aşezat patru băieţi
voinici, negricioşi şi zgomotoşi, care ne aruncau din când în când
priviri încărcate de ură. Erau tunşi scurt, păreau să fie sportivi, ori de
la „Farul”, ori de la „Steaua”, şi se citea pe chipul lor că sunt dintre
băieţii aceia cu talente fizice date de mama natură, care a avut grijă
să compenseze totul prin lipsuri pe plan intelectual.
După câteva secunde, a apărut un chelner, care a început să ia
comanda de la ei, şi chiar, după alte câteva minute, au şi fost serviţi.
Noi stăteam în continuare şi aşteptam să ni se ia comanda, fiind
ignoraţi cu cea mai mare linişte şi aroganţă. Eram flămânzi şi nu
acceptam, conştienţi de statutul nostru de paria pletoşi, să plecăm de
acolo, până nu rezolvam problema foamei. Trebuia să mâncăm şi noi
ca şi ceilalţi. Aud un zgomot. Ridic ochii din cartea pe care o citeam,
legănându-mă pe picioarele din spate ale scaunului. Moni dăduse cu
un pahar de pământ. După câteva clipe, unul dintre băieţii de la masa
vecină se apropie de noi.
– Ce-i asta, ce faceţi? – ţipă el, arătându-şi mâna însângerată.
Presupun că unul din cioburi îl tăiase la mână. Cum nici unul
dintre băieţi nu a reacţtionat, eu, simţind responsabilitatea mea din
totdeauna, m-am crezut obligat să-i cer scuze, în numele grupului.
I-am explicat că suntem nervoşi că nu suntem serviţi, rugându-l să
înţeleagă lucrul ăsta, că ne pare rău de întâmplarea cu ciobul care-l
zgâriase fără vina noastră. Păru mulţumit cu scuza mea şi s-a întors
la masă, aşezându-se lângă ceilalţi. Se făcuse o oarecare linişte.
Împacat, mi-am întors privirea în carte şi mă legănam în continuare.
După câteva minute, aud o voce în dreapta mea.
– Băi, şmechere, tu ce crezi că eşti aicea, ceee, te pui cu noi?
Ridicând ochii, văd un tip cu ochi albaştri, singurul blond de la
masa lor, cu un nas turtit, care îl apucase pe bietul Reininger, ce arăta
143