Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

decât şeful nostru al tuturor, răposatul, care ne-a fost dat de atâtea ori
ca exemplu.
– Ia uitaţi-vă cum este tuns tovarăşul Ceauşescu! Nu puteţi să vă
tundeţi şi voi civilizat?
Nu puteam. Am fost forţaţi să ne ungem părul cu tot felul de
uleiuri, de spray-uri, cu fixativ, cu clei, ne udam, dădeam părul la
spate pe după urechi, îl legam. Aveam o mică barbă, o uşoară ţăcălie
de ţap, pe care trebuia s-o pudrez, s-o dau cu făină, să nu se vadă.
Eram filmat doar din faţă şi în general se petreceau atâtea lucruri
greu de conceput azi, dar care la ora aceea erau inevitabile pentru a
putea apărea în emisie. Oricum, colaborarea cu Televiziunea nu ne-a
satisfăcut niciodată, a însemnat de fiecare dată scandal, de fiecare
dată greutăţi. Lucrurile astea ne oboseau şi ne plictiseau în asemenea
măsură, încât munca în televiziune devenise mai degrabă o obligaţie
neplăcută căreia nu-i vedeam nici sensul, nici profitul.
Priza la public creştea, în special datorită radioului, eram foarte
frecvent prezentaţi în diferite emisiuni, eram prezenţi în topuri, aşa
că ne puteam lipsi, într-o anumită măsură, de televiziune. Totuşi, am
mai făcut o serie de emisiuni, vreme de vreo patru ani, dar foarte
puţine au fost inspirate şi doar câteva mi-au plăcut cu adevărat, mai
ales pentru că ne acceptaseră aşa cum eram în realitate. Într-una din
primele emisiuni de televiziune, fusesem îmbrăcaţi în nişte blănuri şi
filmaţi într-un decor de cavernă. Eram prezentaţi chiar drept
„oamenii cavernelor” şi, de fapt, cam asta era impresia pe care o
aveau mulţi cetăteni paşnici despre noi! Nu ne-am sinchisit deloc de
asta şi nici nu vedeam ceva rău în a fi etichetaţi astfel. Chiar mai
mult, ne amuza gândul că gutem provoca, din nou, nişte mentalităţi
învechite şi asta fără să facem ceva special.
Dar cele câteva reuşite au fost până la urmă estompate de
ansamblul nemulţumirilor acumulate în timp. Stresul, oboseala,
plictiseala şi-au spus cuvântul. Chiar şi plata apariţiilor se făcea atât
de greu, atât de târziu, încât, la un moment dat, prin anii 1971–1972,
am interzis televiziunii să ne mai filmeze. Dar asta e o altă poveste.
Erau destule instituţii de artă care doreau să-şi completeze
veniturile, sau măcar să-şi poată plăti salariile, şi nu aveau din ce,
pentru că programul impus de partid era atât de sec şi de
neconvingător, încât îndepărta publicul. Majoritatea apelau la noi să
facem turnee, foarte avantajoase, de altfel. Ajunsesem să fim mai
138