Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

daţi cu englezeşti, cu d-astea... Hai să vedem care-i raportu’ între
piese, proporţia…”
– Noi aveam, slavă Domnului, destule piese rock româneşti,
dacă voiam să le cântăm. Dar nu voiam. Doream şi noi să cântăm
din alelalte.
– Noi cântam la „Pescăruş” şi voi începeaţi la două’şpe, exact
atunci când terminam noi. Voi veneaţi la noi şi noi veneam la voi.
Aveam pe atunci un solist, Nicu Dorobanţu, cânta rythm and blues,
cânta Otis Redding, avea în cap Ray Charles şi d-astea. Odată,
aveam o reclamaţie, ne-a chemat la un moment dat la sediul
conducerii hotelurilor, directorul, sau cam aşa ceva. „Băi, ăla care
cântă ca sfâşiat, dacă mai cântă ca sfâşiat, voi vă duceţi acasă,
că-mi urlă de ca şi cum îl înjunghie.”
– Era o critică...
– Şi în televiziune exista un post care se numea „cap limpede”.
– Şi cine era capul ăsta limpede?
– Şi tot capul ăsta limpede se schimba la doi ani. Tot timpul
când veneam cu texte la televiziune, prima întrebare era: „Cap
limpede a văzut?” Înţelegi? Că dacă nu le vedea „cap limpede”,
situaţia era tulbure. Numai el putea să judece. Într-o zi am adus un
text. Atunci l-am văzut prima oară. Nimeni nu-l vedea pe „cap
limpede”. Ăsta era cenzura şi „cap limpede” nu era o poreclă, era o
denumire, era însăşi funcţia lui. „Ce funcţie ai?” „Eu sunt « cap
limpede » la Radio-Televiziunea Română”. Genial, nu? Ce putea să
mai inventeze sistemul comunist?! Şi numai ăsta putea să zică dacă
textul tău are valoare sau nu. Într-o zi, m-a chemat la el:
„To’arăşu’ Brandes, ce este strofa, ce-aveţi aicea, rândul
ăsta-n strofa a doua, în care zice: «Lampa plânge iar»… La ce vă
referiţi? Vă rugăm, dacă vreţi să intraţi cu piesa asta în Televiziune,
schimbaţi rândul ăsta.” Şi an cântat „Lampa se gudură”!
– Ha!
– Pe cuvânt de onoare! Am făcut-o în bătaie de joc. „Lampa se
gudură iar!” Aşa a trecut de cenzură. „Lampa nu plânge. Dar ce
motive are lampa să plângă?” Înţelegi?
– Dar să ne întoarcem în ’69, la „Preoteasa”!
134