Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

PRELUDIU
Moraira, aprilie 1992
Plouă. Am venit prea devreme anul acesta, dar cine putea să-şi
imagineze că în aprilie va fi mai rece decât anul trecut în martie,
când, de Paşti,mă scufundam, în golfuleţul de lângă „Yachting-
Club”?
De data asta nu e important dacă prind vreun peşte sau nu,
scopul venirii mele în Spania este cu totul altul. Am să-l las pe Dan
să-şi încerce norocul cu undiţa, sau chiar cu arbaleta, pentru că eu
am altceva de făcut, o treabă mai serioasă şi mai pretenţioasă.
Trebuie să încep să scriu cartea. Acea carte pe care, la prima
reîntoarcere în ţară, după un autoexil de 14 ani, o promisesem
fanilor noştri credincioşi, celor ce, fără să ne fi văzut vreodată în
concert sau la TV, celor care nu ne ascultaseră decât pe discuri
tocite ori pe casete copiate prost, de la una la alta, celor ce ne-au
continuat existenţa, transformând-o aproape în mit. Mitul formaţiei
„Phoenix”. Dacă ar şti ce răspundere ne-au pus pe umeri!
Iată, stau şi încerc să mă reîntorc în trecut, să intru în
atmosfera acelor ani puri, încărcaţi de o energie miraculoasă ce
părea că face aerul să sfârâie, ca şi cum ar fi fost încărcat electric,
înainte de furtună. S-au întâmplat nişte lucruri unice în împrejurări
unice, cu Oameni aleşi de soartă ca să mişte cu energia lor rotiţele
acelei imense maşinării numite destin. Şi nu e vorba doar de soarta
celor cinci de pe scenă, ci a mult mai multor români porniţi pe un
drum fără întoarcere.
Se pare că am făcut ceea ce am urât cel mai mult. Fără să vrem,
am făcut politică. Voi încerca să-mi reamintesc cum a început totul...
13