Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

artistic. M-am bucurat văzând că nu toţi cei din juriu sunt reci şi
calculaţi, veniţi doar cu ochi de Argus să urmărească greşelile, să
cenzureze şi să critice, ci erau şi oameni cu voie bună, dispuşi să
vadă ce e frumos şi valoros din ceea ce se prezintă. Totuşi, nu ne
făceam nici un fel de speranţe.
A venit şi seara noastră. Am apărut pe scenă împreună cu
orchestra de elevi, toţi îmbrăcaţi în cămăşi albe, cu pantalonii închişi
la culoare, pe care îi aveau de la şcoală. Noi eram cu costumele de la
Casa de Cultură a Studenţilor, pe care le reprimisem cu această
ocazie, costumele acelea de tergal, de culoare închisă, cu guler înalt,
cum aveau şi „Beatles” pe atunci. Am prezentat programul şi
rezultatul a fost uluitor. Deşi în sală nu aveam nici un fel de fani şi
nu puteam să-mi imaginez că există cineva care ne cunoaşte, sala s-a
ridicat în picioare. Cornel Chiriac a sărit pe masa juriului şi a început
să ţopăie, scuturându-şi frenetic mâinile şi picioarele, încurajându-ne
mereu. Am terminat concertul, ne-am înclinat foarte sobri şi ne-am
retras cu inima cât un purice.
Fuseserăm cazaţi într-un cămin studenţesc. Pe lângă noi se
înghesuiseră şi toate ajutoarele noastre, acei „rody” credincioşi care,
ani de zile, pe urmă, ne-au urmat şi ne-au ajutat în orice situaţie. Mai
apăruseră şi nişte prieteni din Timişoara, aflaţi la armată. În afară de
Pilu, au mai fost o mulţime care, după zecile de sticle de bere şi
vodcă băute, au rămas să doarmă la noi.
Încercând să ne înecăm emoţiile şi neliniştea în alcool, am
petrecut şi ziua următoare până spre seară, când a avut loc Gala
Laureaţilor şi împărţirea premiilor. Am stat în culise, aşteptând cu
sufletul la gură să se strige numele câştigătorilor. Din grupul celor de
la Timişoara fuseseră chemaţi câţiva solişti, cărora li s-au dat nişte
premii. Veni şi rândul formaţiilor. Preşedintele juriului se apropie de
microfon.
– Locul trei... formaţia „Mondial” din Bucureşti!
Noi am rămas uluiţi.
– Locul doi s-a acordat formaţiei „Roşu şi Negru”.
În acel moment, ne-am pierdut orice speranţă, cât de mică.
– Locul întâi... nu se acordă!
La acest anunţ, şi ultima frântură de iluzie subconştientă se
spulberă. Un sloi de gheaţă ne pătrunse în inimi, toate privirile erau
îndreptate în jos. Nu mai îndrăzneam să ne uităm unul la altul.
128