Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

aşa că în scurtă vreme adăugasem celor două cântece, încă patru,
„Vremuri”, „Canarul”, „Bun e vinul ghiurghiuliu” şi „Pădure,
pădure”, rotunjindu-ne programul de şase piese pentru festival. Eram
gata.
Iată că veni şi ziua cea mare! Am împachetat şi, împreună cu
toată delegaţia, am plecat la Iaşi. Acolo, cine ne întâmpină? Pilu! În
uniformă de soldat şi plângând de bucurie. Mi-aş fi dorit enorm, să
intre în concert, dar, fără să fi exersat, fără să cunoască piesele noi,
nu am fi reuşit să facem mare lucru. Culmea a fost că l-am pierdut şi
pe Dorel. Prins într-o situaţie neaşteptată, ca întreaga lui existenţă, a
plecat la Bucureşti. Pe perioada festivalului l-am luat la tobe pe Nicu
Enache.
În prima zi, pentru că am ajuns ceva mai târziu, nu am primit
nici o sală pentru repetiţii. Ne-am retras undeva, pe treptele unei
scări, între etaje, şi am început să cântăm. Vuia toată clădirea, de sus
şi până jos, aşa că treptele s-au umplut repede cu un public doritor să
ne asculte, drept care repetiţia s-a transformat într-un concert ad-hoc.
Mulţi dintre oficialii care trăgeau cu urechea au considerat gestul
nostru demonstrativ, taxându-ne drept aroganţi, nedisciplinaţi şi
provocatori. Dar acel concert improvizat avea să aibă şi o latură
pozitivă, de care ne-am dat seama mai târziu.
În prima zi a festivalului a cântat „Mondial”. Mare parte din
public venise din Bucureşti cu ei, ca să îi aplaude, aveau fanii lor.
Succesul mi s-a părut incredibil. Deja discutam între noi,
bucurându-ne de faptul că măcar luam parte la un asemenea concurs,
la care nu eram deloc convinşi că am putea avea vreo şansă.
A doua zi, după vreo câţiva interpreţi mai puţin interesanţi, a
apărut formaţia „Roşu şi Negru”. Publicul era în extaz. Cei din juriu
erau şi ei mulţumiţi, se vedea după feţele lor. Printre ei, la masa
plasată în mijlocul sălii, un individ cu o bărbuţă mică, o ţăcălie de
ţap, şi cu o privire asemănătoare, foarte vioaie, se agita tot timpul,
dădea din cap, din mâini, bătea în masă, ceea ce părea să-i deranjeze
pe colegii lui. Individul, pe care urma să-l cunoaştem mai târziu, apoi
să devenim prieteni buni, nu se sinchisea de reacţia celorlalţi şi îşi
manifesta voia bună şi sentimentele pe care le trăia, la modul cel mai
direct. „Nebunul” se numea Cornel Chiriac.
Am fost surprinşi să constatăm că în juriu se afla un critic care
nu-şi propusese doar să analizeze, ci voia să şi trăiască evenimentul
127