Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Dac-ar fi aşa, nu ne-ar fi chemat. Am senzaţia că au nevoie de
noi. Rău cu rău, dar mai rău fără rău, ştii vorba. Nu-s prea convinşi
de brigada lor culturală, care nu e rea, de fapt, dar nu mizează pe
succesul ei, ci pe al nostru. S-ar putea ca noi să fim asul câştigător.
Aşa că s-ar putea să avem pe undeva un înger bun, care să ne ajute să
ne atingem ţelul: să ieşim din acest anonimat, să ne cunoască lumea
şi să fim oficial acceptaţi ca formaţie de „beat”. Vrei asta sau nu? –
asta e întrebarea!
– Ei şi tu, parcă poţi să spui nu!
Baieţii şi-au revizuit poziţia şi s-au pus pe treabă, având în
vedere orchestrarea mai amplă a unor piese.
Apăruse între timp şi compoziţia „Nebunul cu ochii închişi”.
Refrenul, pe care îl făcusem singur, integral, îmi inspira nişte teme
instrumentale, dar care pe ghitară nu ar fi sunat perfect. Dorel a fost
pe fază.
– Dom’le, astea sunt teme de viori...
S-a aşezat la pian, a cântat uşor şi, într-adevăr, mi-am putut
imagina cum putea suna această piesă cu o orchestraţie mai
dezvoltată. La una dintre întâlnirile noastre zilnice de la Moni de
acasă, l-am abordat pe Reininger.
– Băi, tu de ce stai degeaba? Nu poţi să-mi aduci nişte colegi de
la şcoala de muzică? Hai să încercăm să cântăm ceva cu orchestră
mai mare!
– Păi, nu-i nici o problemă, să vorbesc cu ei şi facem o întâlnire.
Am început lucrul împreună cu Dorel şi cu Reininger şi am
început să schiţăm nişte aranjamente pentru câteva cântece. În final,
cele două piese pentru care ne-am stabilit au fost „Nebunul cu ochii
închişi” şi „E dimineaţă în viaţa mea”, pe care le-am orchestrat cu
instrumente clasice. Grupul de elevi de la şcoala de muzică a venit cu
noi şi la festival. Repetiţiile deveniseră tot mai serioase şi experienţa
acumulată în lucrul cu brigada artistică a Casei de Cultură, cu Robi
Teufel şi cu Pedro, m-a ajutat să impun o anumită disciplină, o
anumită claritate a concepţiei, progresând rapid, pe măsura conturării
imaginii de ansamblu. Băieţilor le-a plăcut tocmai faptul că, înainte
de a ne dezumfla, se schiţase deja o imagine nouă şi foarte excitantă.
Piesele noastre, orchestrate amplu, deveniseră maiestuoase, supradimensionale,
ceea ce ne gâdila nu numai orgoliul, ci şi urechile,
pentru că ne plăcea, cu adevărat, să le ascultăm. Se muncea febril,
126