Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

CAPITOLUL XIII
NEBUNUL CU OCHII ÎNCHIŞI
PREMIUL ÎNTÂI NU SE ACORDĂ
CORNEL CHIRIAC
Cei de la Casa de Cultură nu ne-au lăsat prea multă vreme în
pace. Într-o seară a venit iarăşi cineva de la ei cu o invitaţie ciudată.
Era vorba să luăm parte la „Festivalul naţional studenţesc” ce urma
să aibă loc la Iaşi, în primăvara lui ’68, şi să reprezentăm, alături de
formaţia Casei de Cultură, Timişoara. Dacă acceptam, urma să fim
înscrişi în concurs la categoria „formaţii beat”. Propunerea m-a
surprins, pentru că nu se prea potrivea cu poziţia noastră de renegaţi,
de „oaie neagră” a oraşului. Am stat câteva zile pe gânduri, apoi am
discutat cu băieţii.
– Cee, mă, iar vrei să ai de-a face cu ăştia? – zicea Moni.
– Nu vezi că iar ne pun să ne tundem, să ne radem şi cine ştie
cum să ne îmbrăcăm?! – săriră şi ceilalţi.
– Ce, parcă poţi să cânţi? N-o să te lase aia, sau aia, sau aialaltă,
parcă nu ştii...
– Măi, băieţi, hai să facem un repertoriu cu care să-i convingem
şi pe unii şi pe alţii. N-avem decât de câştigat. Dacă le plasăm două
piese folclorice, pe care de bine, de rău, le facem cu conştiinţa
împăcată şi ne plac şi nouă, mai cântăm „Vremuri” şi „Canarul” şi
mai vedem noi… S-ar putea să fim apreciaţi pe cinstite, cine ştie ce
se întâmplă? În fond, este un concurs şi, în funcţie de asta, se
stabilesc nişte poziţii. Nu putem rămâne în afară, dacă vrem să ieşim
din anonimat!
– Daa, dar dacă nu te lasă să cânţi aşa cum vrei şi... trebuie iar
să ne tundem şi... cine ştie ce greutăţi au să ne mai facă, nu vezi că
sunt puşi tot timpul pe noi? Ăştia sunt puşi să caute râcă, asta e! – se
lăsa greu Moni.
125