Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

problemă să ajungem la „Lola”. În zilele în care dădeam concerte,
tramvaiul 6 era supraaglomerat. Cei care ne cunoşteau ne făceau loc
pe scară, aşa că ne agăţam şi noi cum puteam, cu ghitarele în mână.
Prietenii noştri, pe care la ora aceea nu-i numeam încă „rody”, deşi
asta erau, încărcaţi cu amplificatoare şi instrumente, se agăţau şi ei
pe unde puteau, în momentul în care tramvaiul supraîncărcat o
pornea pe strada Doja spre club.
Atmosfera era electrizantă. Noi ne lăsam influenţaţi de
tensiunea ce emana din sală şi, la rândul nostru, dădeam tot ce
puteam, încărcând piesele cu şi mai multă forţă şi expresie. Moni se
străduia cel mai mult să convingă publicul, prin interpretarea sa şi
printr-un show propriu. Mai arunca microfoane, mai spărgea câte-o
ghitară, dădea cu stativul în stânga şi în dreapta, încercând să-l imite
pe street fighter man-ul Mick Jagger şi, trebuie să recunosc, reuşea în
mare măsură. Ca voce, registrul lui era undeva în altă zonă şi nu
toate piesele se pretau la o preluare, dar asta nu avea nici o
importanţă, orice cântec „Rolling Stones” era un prilej de sărbătoare
la „Lola”. Între timp introdusesem în repertoriu şi piesele noastre mai
noi, „Vremuri” şi „Canarul”, şi n-aş putea spune că am avut vreun
moment de ce ne ruşina.