Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

concurenţă. Unul dintre băieţii cunoscuţi prin intermediul lui Dorel a
fost Cico, fostul ghitarist de la „Cometele”, un tip de spirit, cu o
fineţe demnă de admirat. Împreună cu el, cu prietena lui, D.R., şi cu
toată gaşca „Phoenix”, am petrecut o vacanţă teribilă la Buşteni,
într-o iarnă. După trei săptămâni de distracţie, scena finală a pus
capac.
Trenul plecase din gară. Pe peronul plin de zăpadă alergam cu
boxa de la „Selmer” în braţe, pe lângă vagonul de poştă în care
Chaka şi încă vreo câţiva se căţăraseră deja.
– Haide, mă!
– Nu te lăsa, Nicule!
– Hai că-l ajungi!
Încurajările lor nu ajutau prea mult. Ca de obicei, rămăsesem la
sfârşit să supraveghez încărcarea instrumentelor pe care le avusesem
cu noi. Băieţii erau demult în compartimente când trenul, care
avusese doar o scurtă oprire în Buşteni, porni fără să se sinchisească
de mine, rămas singur pe peron cu boxa de la „Selmer”. După un
efort supraomenesc, reuşii să sprijin boxa de vagonul de poştă ce se
mişca din ce în ce mai repede şi continuai să alerg paralel cu trenul
ce începea să prindă viteză. Îngrozit, am văzut că peronul urma să se
sfârşească după câţiva metri. Băieţii din vagon au întins mâinile, au
prins partea de sus a boxei şi au tras-o înăuntru. Eu m-am agăţat de
vagonul următor. Pe atunci mai circulau vagoanele de tip vechi cu
treptele în afară şi cu o bară verticală de care te puteai ţine. La gerul
din iarna aceea, nu cred că aş fi rezistat prea multă vreme, iar uşa nu
mi-a deschis-o nimeni. După câteva acrobaţii, am ajuns în vagonul
de poştă, unde m-am aşezat împreună cu ceilalţi şi cu câţiva ceferişti
la o ţuiculiţă.
În cele din urmă, am ajuns, din nou la Timişoara şi am reluat
concertele la „Lola”. Cântam în continuare acolo, pentru că ne
simţeam mai protejaţi în faţa loviturilor care se abăteau asupra
noastră din toate părţile, şi de la şcoală, şi de la Casa Studenţilor, şi
de acasă. Concertele ajunseseră la faza paroxistică. Lumea se
înghesuia, se călca în picioare ca să intre, luptând din greu cu
coatele, în săliţa aceea mică. În loc de 300 de persoane, cât era
capacitatea normală a sălii, se buluceau 500-600 de tineri dezlănţuiţi,
iar tensiunea creştea proporţional, cu înghesuiala. De trei ori pe
săptămână mergeam şi cântam acolo, dar de fiecare dată era o
123