Covaci, Nicolae - Phoenix, insa eu

– Ce fel de public aveam noi?
– La „Lola” a apărut un alt tip de public, nu mai era
studenţesc, erau ăştia de care spui tu, crema, deci golanii mai spălaţi
ai oraşului, din cauza asta nici nu se excita lumea aşa tare la hiturile
„Beatles”. Şi dacă se încingea cumva atmosfera prea mult,
aveau grijă poliţaii s-o răcorească. La „Lola” veneau des poliţaii şi
ne răcoreau. Cam din oră în oră intra câte o patrulă. Noi ne uitam la
ei, ei la noi, mârâiau puţin şi după aia plecau. Fără discuţii, fără
alte chestii, nu a fost nici o altercaţie, dar era teroarea asta. O
patrulă prin sală îţi tăia tot cheful.
– Pe urmă?
– Chefurile de la Kamo!
– Ei da, la el se făceau ceaiurile dansante. Veneau fetiţele şi noi
stăteam la colţ. Le invitam la dans, cu pupături de mână, el avea
chestia asta. Am încercat şi eu de câteva ori, dar nu mi-a plăcut. La
cameră...
– Miha, Emanuela, „da, da, stinge lumina”... După aia au
început invenţiile alea de dansuri, apoi la teatrul de vară, la
„Meteor”, s-a trecut în masă la tipul de dans cu spatele, apoi cu
îmbrăţişare din aia. Se schimbau obiceiurile. La vremea aia, abia
dacă vedeai o dată la un an câte-o gagică pupându-se cu unul, într-o
umbră, pe înserat. Nu prea erau sărutări din astea. Şi, dintr-o dată,
la „Lola” se dansa şi se săruta. Erau încleştaţi toţi. Îi uneau textele,
le dădeau încredere.
– Când a apărut Schwarz?
– Foarte târziu. Schwarz era din gaşca lui Reus. Era o gaşcă
pornită pe noi. Începuserăm şi noi să purtăm plete – ce erau plete pe
atunci, abia dacă acopereau vârfurile urechilor! – dar pentru
domnul Schwarz şi pentru alde Reus... Schwarz era sportiv, era
ARLUS-ist, acolo era angajat, şi era beţivan. Noi nu eram, noi eram
cheflii, de asta am şi rămas. Schwarz avea deja puterea de a bea
zece sticle, era în antrenament continuu. Ştiu că ori de câte ori ne
vedea pe stradă se repezea: „Bă, homosexualilor... pletoşi, ce sunteţi
voi, femei? Ce p...a mea-i cu voi?” Ne uitam la el: „Cine-i idiotul
ăsta?” Era băgăreţ, aşa, se purta de parcă ne-am fi cunoscut de o
sută de ani, deşi nu ne ştiam decât, eventual, din vedere. Era un tip
colorat, de-atunci se vedea cioroiul, tuns scurt şi cu o mustaţă din
aia pe oală. Ne înjura tot timpul.
120